Episcopul Nicolae Velimirovici (1880- l956), episcop ortodox sârb de Ži¢a  și Ohrida, deținut în lagărul de concentrare de la Dachau, iar după război, plecat în SUA a scris cartea Viața Sfântului Sava, arhiepiscopul sârbilor, un op  pe cât de documentat, pe atât de  participativ-admirativ și însăilat parcă cu condeiul muiat în cerneala inimii.

Aici  pomenește și de faptul că  Raţko, fiul de voievod, devenit monah, avea ochi albaștri. Un amănunt aparent neînsemnat, dar care pentru mine a declanșat aproape instantaneu amintirea unui alt sârb, atât de drag sufletului meu: profesorul  de limbă și literatură română Milan Martinov de la liceul Samuil Vulcan din Beiuș. Am aflat cu uimire că  marele nostru dascăl, șef de promoție, a venit de la facultatea de filologie din Timișoara tocmai la Beiuș, fiind irezistibil atras de faima acestui liceu. La mânăstirea Hilandar am realizat această conexiune și mi-am spus că nimic nu-i întâmplător pe lumea asta. Un sfânt cu ochi albaștri  a ctitorit  pe Muntele Athos și în Serbia neamului său  mânăstiri și biserici, iar după sute și sute de ani,  un alt sârb, tot cu ochi albaștri, părăsește Banatul cel bogat spre a instrui pe săracii, dar agerii copii ai  românilor din Țara Beiușului, ilustrând prin fapta sa  scopul pentru care vlădica Samuil Vulcan a ridicat liceul: spre instruirea  tineretului acestei provincii (educationi juventutis huius provinciae), litere inscrise azi pe frontispiciul  vechiului așezământ  școlar din Beiuş. Dascălul de română , după ce am avut primele ședințe de cenaclu literar unde am citit cu emoție  din poeziile mele din care a publicat câteva în revista Liceului intitulată Pagini de ucenicie mi-a și încredințat  mai târziu un volum vechi  cu celebra poezie Doina de Mihai Eminescu, poezie interzisă  în regimul ceaușist. ”Pașcule, până mâine să –nveți poezia pe dinafară .”A doua zi, i-am recitat toată  poezia în șoaptă (De la Nistru pân΄ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a...), iar el mi-a luat  cartea și a pus-o cu grija cu care pui o bombă  în servieta sa neagră în care ne aducea  desele extemporale.  Mi-am pus în gând, după întoarcerea mea de la Muntele Athos, că atunci când voi vizita mormântul dascălului Milan Martinov, cel cu ochi albaștri și care m-a trimis regulat în taberele literare ale redactorilor de reviste școlare şi la olimpiadele limbă şi  literatură din Iaşi (1973) şi Craiova(1975), deschizându-mi complexa şi fascinanta lume literară, să-i pun lângă cruce o icoană a Sfântului Sava și să rostesc troparul acestuia : Pe calea spre viață ai fost povățuitor, păstor și învățător, fiind cel dintâi Ierarhe Sava.Țara ta ți-ai luminat-o și ,născându-i din nou prin Sfântul Duh, pe toți sfințiții tăi ucenici, ca pe niște măslini, i-ai sădit în raiul  cel duhovnicesc. De aceea te cinstim, ca împreună șezător pe  scaun cu Apostolii și cu Ierarhii și te rugăm: Roagă-l  pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască mare milă !

Aflu aici la mânăstirea sârbească, ceea ce știam de la profesorul meu predestinat: că primele propoziţii scrise în limba slavonă au fost marile și întâistătătoarele cuvinte din Sfânta Scriptură: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu  şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu,  Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut...” (Ioan 1:1). Sfânta Scriptură a fost tradusă cu mare grabă din limba greacă în limba slavonă, precum şi toate cărţile liturgice necesare pentru sârbi. Prin urmare, creştinarea poporului sârb nu s-a  mai realizat prin intermediul limbii greceşti, cu atât mai puţin prin intermediul limbii latine. Învăţarea cărţilor sfinte s-a făcut chiar în limba populară, slavă, care în acea vreme, se situa pe locul trei, după limba greacă şi latină.

Vedenia  unui călugăr  ca o parabolă contemporană

Fiecare mânăstire din Sfântul Munte  deține  icoane vestite ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni, moaște  vindecătoare, incunabule, alte cărți vechi și rare, dar și întâmplări cu rosturi adânci,  dar şi actuale,  care au azi rolul unor necesare  parabole contemporane. Una din aceste întâmplări am auzit-o la mânăstirea Hilandar. Se spune că un călugar grec , după ce și-a făcut rugăciunea  de  seară sub vestita icoană Trihierusa (Icoana Maicii Domnului cu trei mâini) și după  ce a  ajuns la locul de odihnă a avut următoarea vedenie: a văzut mai multe cete de călugări  sfinți, care pluteau prin aer , tot lăudând pe bunul Dumnezeu, iar în fruntea lor  zbura  chiar Maica Domnului. Călugărul a observat că în ceata din faţă erau călugări ruşi, apoi urmau  călugării sârbi, români şi  bulgari… iar la urmă de tot a văzut  ceata călugărilor greci. Intrigat şi chiar înciudat  de cele văzute, el şi-ar fi spus: Cum se poate una ca asta, ca monahii  străini să fie înaintea noastră, a grecilor ? Doar Sfântul Munte Athos nu este moştenirea noastră, iar aceştia, la urma urmei, nu sunt nişte străini ? Atunci, el a auzit o voce, spunându-i:  Voi sunteţi de aici, voi sunteţi de-ai casei, dar ceilalţi călugări ruşi, sârbi, români şi bulgari, rabdă mai multe decât voi, fiind înstrăinaţi de patriile lor şi de aceea , slava lor este mai mare…
Judecând după cele toate îndurate de către călugării ruşi, sârbi, români şi bulgari sub  regimurile ateiste şi dictatorial de dinainte de 1990, această vedenie este de o realitate mai mult decât evidentă, în comparaţie cu călugării greci care aveau o republică monastică numai a lor: Muntele Athos.
Iar icoana Maicii Domnului cu trei mâini zisă Trihierusa are şi ea următoarea poveste impresionantă: pe timpul împăratului  de la Constantinopol, Leon Isaurul, iconoclastul, duşmanul şi distrugătorul sfintelor icoane, trăia în marele oraş Damasc un tânăr pe nume Ioan, sfetnic al căpeteniei acestei vechi cetăţi. Ioan  era cunoscut ca un luptător  spre salvarea de la distrugere a icoanelor, prin faptă, dar şi prin scrierile sale iscusite. Auzind  de la defăimători despre el, astfel de lucruri, împăratul s-a hotărât să-l piardă, căutând  şi găsind, în cele din urmă, un plastograf care să imite scriitura lui Ioan Damaschinul şi poruncindu-i acestuia să scrie următoarele într-o scrisoare destinată stăpânului Damascului: O, fericite Împărate, să trăieşti întru mulţi ani!! Deoarece la noi, în timpul de faţă sunt oarece neînţelegeri şi cetatea Constantinopol  este slăbită, vino cât mai curând cu oaste ca să o cucereşti, căci îţi voi ajuta şi eu, pe cât voi  putea !

Având astfel de corpus delicti asupra sa, consilierii împăratului au şi scris o epistolă căpeteniei cetăţii Damascului, la care au anexat scrisoarea falsificată,  despre felul în care slujitorul sau Ioan Damaschinul l-a trădat, invitând  oaste străină să ia cetatea, dar că el, împăratul, nu vrea să strice relaţiile de bună vecinătate ale Constantinopolului cu Damascul. Primind cele două scrisori, căpetenia Damascului, nepricepând vicleşugul bine ticluit, s-a mâniat foarte tare pe sfetnicul său Ioan Damaschinul, i-a arătat scrisoarea falsificată ca şi cum ar fi fost adevărată, nu  l-a  mai lăsat să se apere şi a poruncit pe dată  să i se taie mâna dreaptă cu care ar fi scris, chipurile, epistola, mâna care a scris atâtea alte scrisori prin care el invăţa pe credincioşi,împotriva doctrinei oficiale de pe atunci, anume  că sfintele icoane nu trebuie distruse, ci, dimpotrivă, cinstite şi adorate.  După tăierea mâinii drepte, Ioan Damaschinul l-a rugat pe stăpânul său din Damasc  să-i dea înapoi mâna tăiată, ceea ce el a încuviinţat. Ioan s-a rugat fierbinte Maicii Domnului să-i vindece mâna dreaptă, cea care a făcut atâtea spre apărarea dreptei credinţe. Plângând cu jale, Ioan a adormit puţin din cauza şocului la care a fost supus şi a auzit-o pe Preasfânta Fecioară că mâna este din nou sănătoasă. Trezindu-se din somn, Ioan Damaschinul a constatat că mâna s-a lipit în locul prin care a fost tăiată şi era sănătoasă ca înainte vreme, dar din iconomia Maicii Domnului o dâră roşie a rămas prin locul pe unde fusese tăiată. Iar Ioan Damaschinul, a mulţumit Maicii Domnului şi a plâns de fericire.  Făcându-se ziuă şi  lăţindu-se zvonul despre minunata vindecare a mâinii tăiate, căpetenia Damascului l-a chemat pe sfetnicul său iar la palat. Văzând semnul vindecării miraculoase, căpetenia  a recunoscut nevinovăţia lui Ioan şi a cerut iertare, oferind din nou  dregătoria lui Ioan. Dar acesta a spus să fie iertat că refuză oferta,dar el nu mai poate sluji unui om, oricare ar fi el de pe pământ, ci numai Maicii Domnului, cea care i-a salvat mâna. Iar Ioan a confecţionat o mână din argint curat, după mărimea mâinii lui care fusese tăiată şi a lipit-o de icoana Maicii Domnului înaintea căreia s-a rugat atunci. Apoi luând icoana cu el s-a dus la Mânăstirea  Sfântului Sava cel Sfinţit  din Ierusalim  unde s-a şi călugărit, scriind foarte mult cu mâna vindecată întru apărarea credinţei şi primind numele de monah Sfântul Ioan Damaschin.

O proorocire împlinită 

Intâmplarea de demult se leagă de Sfântul Sava al sârbilor. După ce a fost hirotonit episcop, călugărul sârb Sava s-a dus la Ierusalim să se închine la locurile sfinte. Ajungând  şi  la Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit a fost bine primit de monahii de acolo. Înainte de a muri, cuviosul Sava cel Sfinţit a proorocit că un alt Sava, episcop sârb, va veni la mânăstire şi atunci să i se dea  bastonul lui, dar şi icoana Maicii Domnului care alăpteaza pruncul, zisă pe greceşte Galaktotrofusa. Călugării au relatat că în timpul vizitei monahului sârb, bastonul Sfântului Sava cel Sfinţit s-a desprins din locul unde era şi a căzut înaintea episcopului Sava al sârbilor. Iar părinţii mânăstirii care cunoşteau vechea proorocire, au dat bastonul împreună cu icoanele  Galaktotrofusa şi Trihierusa, sfântului Sava al sârbilor. El  a mulţumit părinţilor, le-a luat cu mare cinste şi infinită grijă, le-a dus prima oară în Serbia, apoi în Sfântul Munte.
Apoi  bastonul a fost dus  mai târziu la chilia Pateriţa în apropiere de  schitul Sfântul Andrei, icoana Galaktrotrofusa se află azi  la chilia Tipikario din Kareia, capitala Sfântului Munte, iar icoana Trihierusa se găseşte azi în mare cinste la mânăstirea Hilandaru şi face multe şi  binefăcătoare minuni.
Tot în mânăstirea sârbească se află sfinte moaşte de la  mai mulţi sfinţi,  precum capul sfântului Eftimie cel Mare, piciorul Sfântului Simeon, ctitorul mânăstirii,fostul voievod al sârbilor, tatăl Sfântului Sava,  alte părticele de la mai mulţi sfinţi precum şi o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci.

După ce sârbii au intrat sub jugul turcesc, mânăstirea lor a fost ajutorată de  către voievozii români precum Vlad Călugărul, Sfântul Neagoe  Basarab, care a înnoit şi a pictat trapezele, dând şi o mare suma de bani, au urmat apoi Vlad Vintilă, Mihnea Turcitul, Matei Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopul şi Ieremia Movilă.

Aflu , tot aici , că din punct de vedere al importanţei monahale, mânăstirea Hilandaru, întemeiată în 1198  de către  voievodul sârb Ştefan Nemanja (devenit Sfântul Simeon)  este a patra din Sfântul Munte, după mânăstirile Marea Lavră, Vatopedu şi Iviron.

In ce priveşte  numele mai  osebit al mânastirii, anume "Hilandar", părerile sunt împărţite. Unii părinţi de aici ne-au spus ca numele ar aminti de un ctitor al vechiului paraclis, aflat pe locul mânăstirii, numit "Helandari". Unele cărţi pomenesc însă de faptul că numele mânăstirii s-ar trage  de la cuvântul "chelandion", un tip de vapor bizantin. Alte surse orale ori scrise, vorbesc despre cetele de  piraţi care  au încercat să distrugă şi să jefuiască odoarele sfinte. Nu au izbutit însă , fiindcă ocrotitoarea Muntelui, Maica Domnului, acoperea mânăstirea cu straturi albe de ceaţă densă. Nemaivăzând nimic in jurul lor, din pricina ceţii căzute intempestiv, miile de piraţi ce au încercat să atace sfântul lăcaş, de-a lungul vremii, au ajuns, din eroare, să se căsăpească între ei. Astfel, "hilii", în limba greacă  înseamnă "mii", iar "andara" înseamnă "ceaţă". Biserica centrală a mânăstirii (katholikon) este o măreaţă catedrală împărătească cu o frescă impresionantă şi nu mai puţin de  zece stâlpi de marmură susţin bolţile acoperişului  deasupra căruia  se înalţă opt turle. Mânăstirea nu este pe malul mării,  ca în cazul celor mai multe aşezăminte athonite, ci mai spre centrul peninsulei, fiind înconjurată cu un  puternic zid de apărare.

Biblioteca  mânăstirii deţine o Evanghelie  scrisă pe pergament, de mare valoare, carţi şi  vechi manuscrise slavone din care şase  sunt manuscrise pe pergament din secolele XII-XVII,  detaliind chestiuni bisericesti, 68 de manuscrise cuprind   probleme  curente bisericeşti, datând din secolele XVII-XVIII,precum şi o colecţie de cărţi şi peste 1000 de manuscrise, alături, bineînţeles,  de primele cărţi tipărite în limba sârbă.

(Va urma)