În timp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizată Hust-Satu Mare-Carei-Oradea-Salonta, informațiile obținute arătau că forțele ungare care se retrăgeau din Munții Apuseni se concentrează la nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Mátészalka-Hodász-Vaja se afla în contact și lupta cu Divizia 2 cavalerie.

 

Știrile mai arătau că trupele ungare trec peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau să revină României. Față de această situaţie, Marele Cartier General român intervine pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor noastre până la Tisa.

Această solicitare este impusă în primul rând prin considerațiuni militare. Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și Divizia de secui arătau intenția clară a guvernului bolşevic de a nu înceta operațiunile nici după ocuparea de către armata română a liniei menționate la Conferința de Pace. În aceste condiții, linia ocupată de români era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de km, fără vreun obstacol natural. Ar fi trebuit să menținem trupe numeroase pe poziții defensive, iar zona din spate, până la Munții Apuseni, era prea îngustă pentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca să poată ajunge cu ușurință în orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat dacă înaintam până la Tisa, punând între noi și inamic un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod erau împiedicaţi să treacă peste Tisa materialul de cale ferată și depozitele adunate din Transilvania, precum și tot ce apucaseră să jefuiască.

Aliații aprobă înaintarea trupelor române până la Tisa, iar generalul Franchet d’Esperey își exprimă părerea că ar trebui să capturăm cât mai mult material și cât mai mulți prizonieri. Ciudat, nu? Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii până unde pot înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca demarcație, fapt ce a costat viața a sute de români rămași în teritoriul controlat de unguri.

La 20 aprilie, Comandamentul Trupelor din Transilvania ordonă continuarea operațiilor până la completa distrugere a forțelor cu care inamicul operează la est de Tisa și punerea lui în imposibilitate de a evacua trupe și materiale peste râu. Pentru asta era necesară ocuparea cât mai rapidă a nodurilor de cale ferată de la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid.

 

Dispunerea trupelor

 

Concepția manevrei preconizate de Comandamentul Trupelor din Transilvania ținea cont de realitățile câmpului de luptă și de forțele implicate, ca număr fiind aproximativ egale, diferind doar dispunerea lor.

Astfel, în fața Grupului de Nord, în zona Mátészalka, inamicul dispunea de 6.000 de soldaţi, în zona Debrețin – de 20.000 de oameni (13.000 retrași de la Carei, 4.000 brigada de honvezi respinsă de Divizia 6 Infanterie, și cei 3.000 aflați la Debrețin de la început, plus cei retrași din valea Crișului Repede și de la Oradea (peste 6.000 oameni). În total, peste 35.000 de soldaţi în fața Grupului de Nord. Acesta avea în componenţă circa 34.000 de soldaţi, la care se adaugă în spate rezerva generală, Divizia 18 ardeleană cu 9.900 de oameni. Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, inamicul dispunea de 30.000 de oameni în fața celor 13.000 români (Diviziile 1 și 2 vânători).

Ținând cont de distanțele ce separau concentrările inamice (60 km între Mátészalka și Debrețin și 100 km între Debrețin și Beckescsaba) rezultă că în cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările inamice nu se puteau ajuta și sprijini la timp. Concepția operativă a Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice, astfel Grupul de Sud va pronunța atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Beckescsaba, în timp ce Grupul de Nord va izbi spre Mátészalka, aruncând Divizia de secui peste Tisa, va ocupa linia râului și va arunca podurile în aer, apoi va debușa spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce DI 6 va ataca dinspre sud de la Oradea, iar DI 7 dinspre est. Ulterior, forțele române vor manevra spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba.

 

Desfăşurarea ostilităţilor

 

Până la 24 aprilie, Grupul de Nord comandat de generalul Traian Moșoiu își îndeplinește misiunile, respingând Divizia de secui, împresurând Debreținul care se predă la 23 aprilie împreună cu 2.000 de soldaţi. Restul trupelor maghiare se retrage în dezordine spre sud, sau spre Tisa.

Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Gheorghe Rasoviceanu ocupă Salonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta-Zerind-Chișinău Criș. De la această dată, ținând cont de noile necesități operative, cu trupele inamice de la Mátészalka și Debrețin bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte, generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, decide mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu DI 6 și un regiment din Brigada 5 Roșiori, precum și cu rezerva generală, Dvizia 18 ardeleană. Comanda grupului este preluată de la 25 aprilie de generalul Ştefan Holban.

În concluzie, generalul Gheorghe Mărdărescu lasă Grupul de Nord al generalului Moşoiu să cureţe zona de nord până la Tisa de elementele bolşevice ungare bătute şi mută direcţia de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud şi dirijând rezerva (D18 ardeleană) prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forţe ungare de aici. La 26 aprilie seara, această divizie intră în dispozitiv, alături de celelalte forţe concentrate care împresoară forţele ungare, atât dinspre vest, cât şi dinspre nord, la flancul stâng şi spatele inamic. Se concentrau astfel 5 divizii de infanterie şi un Regiment de Roşiori (35.000 de oameni şi 31 de baterii, respectiv 124 guri de foc) contra a aproximativ 30.000 de trupe inamice, o superioritate relativă care putea fi îmbunătăţită prin capabilităţi superioare de manevră.

Între timp, pe frontul Grupului de Nord, ţinând seama de informaţiile conform cărora la Munkács (Mukachevo, Ucraina) s-ar afla 400 de gardişti roşii şi la Csap (Chop, Ucraina) alţi 1.200, detaşamentul generalului Marcel Olteanu primeşte ordin să ocupe aceste localităţi, în ideea de a face legătura cu cehoslovacii şi a împiedica o posibilă legătură cu bolşevicii ruşi prin Galiţia. Trupele române trec Tisa şi înfrâng rezistenţa inamică din faţa oraşului Nyíregyháza şi ocupă oraşul. Detaşamentul colonelului Ioan din cadrul forţelor generalului Olteanu respinge ultimele elemente inamice şi înaintează spre oraşele amintite (29 aprilie), unde face joncţiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolşevicii unguri şi cei ruşi. Mai mult, Divizia de secui este încercuită şi nevoită a se preda.

Pe frontul Grupului de Sud, detaşamentul colonel Botea din DI 6 (9 batalioane şi 5 baterii şi jumătate) atacă forţele inamice compuse din 5 batalioane şi 2 baterii situate în spatele canalului Hortobágy (lăţime 10 metri şi adâncime de 3-4 metri) la 28 aprilie, dar un detaşament condus de colonelul Iordănescu din DI 7 reuşeşte să-l treacă ameninţând flancul de nord inamic, soldaţii unguri părăsesc poziţia, retrăgându-se spre Kisújszállás. Această localitate este cucerită prin luptă de detaşamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu ocupă Karczag.

Divizia 2 vânători a continuat înaintarea spre Beckescsaba, dinspre Salonta şi Zerind (valea Crişului Alb), ocupând Gyula şi ajungând pe 25 aprilie la 12 kilometri de oraş. În ziua următoare Detaşamentul colonel Rasoviceanu a învăluit oraşul pe la nord, iar Divizia I vânători la sud, oraşul fiind ocupat în scurt timp. Trupele inamice s-au retras spre Szolnoc, unde plănuiau să opună rezistenţă în spatele confluenţei râurilor Barcău şi Crişul Repede. Manevrele Grupului de Sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului spre Szolnok, zdrobindu-i rezistenţele succesive de la Szarvas - Mezőtúr, astfel că până la 1 mai 1919 toate formaţiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa.

Practic, la 1 mai 1919, trupele române stăpânesc malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei ungare, ba chiar controlează un cap de pod pe malul drept, în zona de nord, către Nyíregyháza. După lupte cumplite, trupele române se opresc punând între ele şi inaimic un obstacol natural, râul Tisa.

(SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Cristian Negrea, Războiul româno-ungar de la 1919)

Eplicaţii foto: 

1. Regele Ferdinand discutând cu Iuliu Maniu, generalii Prezan (cu spatele), Mărdărăscu şi Panaitescu în piaţa centrală din Beckescsaba
2. Regele Ferdinand decorează soldaţii români în piaţa centrală din Beckescsaba
3. Regele Ferdinand este întâmpinat cu pâine și sare de primarul orașului Beckescsaba