După arestarea lor, soții Ceaușescu au fost transportați la o unitate militară din Tîrgoviște. Aici, sub o pază severă, și-au petrecut ultimele zile, în vreme ce România intrase într-un haos perfect organizat.

UM 01417, aflată pe bulevardul care duce dinspre gară spre centru, unitate care asigura paza antiaeriană a platformei industriale din Tîrgoviște, a fost supusă începînd din seara zilei de 22 decembrie unor numeroase atacuri și diversiuni, amplificate de responsabilitatea enormă care apăsa pe umerii acelora care îi păzeau pe Nicolae și Elena Ceaușescu. Știau ce păzesc ei acolo – șansa revoluției române.

 

Insulina condamnatului la moarte

Ce căutase însă Nicolae Ceaușescu tocmai la Tîgoviște, de ce voia să ajungă în zona Voinești? Costantin Manea, șeful de cabinet al dictatorului, își amintea atunci cînd a fost audiat la Comisia Senatorială de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 că la Cabinetul 1 „s-a vorbit că la Tîrgovişte se fac lucrări pentru o reşedinţă specială. Deci, el a încercat să plece undeva, de unde să preia comanda”. Ideea este susținută și de generalul Marin Neagoe, fostul comandant al Direcției a V-a de Securitate și Gardă, care susținea că „Ceauşescu a plecat cu gîndul să lupte mai departe. S-a dus la Snagov, dispecerul meu ţinea legătura cu elicopterul şi ştia. Cred că voia apoi să plece la Tîrgovişte. Din Snagov, el a vorbit cu vreo patru judeţe, cu primii secretari. Cel din Tîrgovişte i-o fi spus că acolo e linişte”. Iar Ceaușescu s-a agățat de această liniște aparentă, ca de un pai.

La Tîgoviște, cei de la unitatea antiaeriană de lîngă gară au avut poate misiunea cea mai grea dintre toți militarii de pe teritoriul României: aceea de a-l păzi pe Ceaușescu. Comandantului unității, maiorul Kemenici, i se alăturase (spre mirarea soldaților și mai ales a gradaților din oraș, care îl cunoșteau) și locotenent-colonelul Dinu, de la Securitatea din Tîrgoviște. Ei doi sînt cei care au cordonat paza cuplului Ceaușescu, sub comanda directă a generalului Victor Atanasie Stănculescu, din al cărui ordin aceștia se aflau sub arest sever și consemn de a nu fi văzuți de nimeni, în afara militarilor de încredere care îi păzeau.

Căpitanul Ion Toma Zamfir, care avea să fie și asesor la procesul celor doi își aducea aminte, în fața senatorilor din Comisie, că singurii care au venit la unitatea din Tîrgoviște au fost trimiși de generalul Stănculescu să-i aducă insulină lui Ceaușescu. Acesta era suferind de diabet și în pericol să intre în criză. Ei au vrut, potrivit mărturiei căpitanului, nu doar să ia contact cu soții Ceaușescu, ci să-i ia de-a dreptul din unitate. Se așteptau ca aceștia să fie deja morți, dar i-ar fi vrut și așa, vii. Se întîmpla cu o noapte înainte de proces.

„În noaptea aia, 24/25 decembrie, pe la ora unu, a venit maşina A-555 de la Direcția de Informații a Armatei cu trei persoane, cu un plic. L-au căutat pe Kemenici. Am auzit doar atît: «Domnule, ni-i daţi?» «Nu, nu-i dăm, plecaţi de aici». Au spus că vin cu insulina, dar au venit să ia cadavrele! Kemenici ne-a spus că au venit cu insulina, după aia a recunoscut că au venit cu un bilet. Cel care a venit era Gheorghe Ştefan, de la Marele stat Major”.

La Comisia Gabrielescu se află o mărturie credibilă, pentru că e una directă, a unui militar al cărui nume nu l-am putut descifra de pe transcrierea stenogramei, un subofițer din dispozitivul de pază al celor doi. Și acesta confirmă declarația căpitanului Zamfir, însă dă o oră mult mai precisă, probabil se uitase la ceas în acele momente: „Pe 24 spre 25 decembrie, la orele 2.15 noaptea, a venit o maşină Dacia A-555 cu trei oameni, mi-au arătat un ordin de serviciu semnat de Stănculescu, cu 8 ştampile de la diferite unităţi. Pînă la urmă, domnul colonel Kemenici a spus «nu vi-i dăm»! Cred că era vorba de soţii Ceauşescu. Iniţial, Kemenici nici n-a vrut să discute cu ei”.

În cele din urmă, comandantul a primit pachetul cu insulină și nimic mai mult. Insulina rămasă a fost găsită ulterior execuției în poșeta Elenei Ceaușescu, care înainte de a fi dusă la zid, „a spus: «dacă ne-au condamnat la moarte, de ce ne-au mai dat astea?» se referea la o pungă cu medicamente”, relata militarul din pază. Era insulina pentru diabetul Tovarășului, adusă cu o noapte înaintea execuției de cei trei ofițeri trimiși de Stănculescu.

Ce urmăreau aceștia, vrînd să-i preia pe Nicolae și Elena Ceaușescu, ce ordine au avut de fapt, de la cine, rămîne poate pentru todeauna un mister. Oricum, ceea ce contează este derularea în sine a evenimentelor și nu scenariile marginale și eșuate.

 

„Ceaușescu tot timpul a vrut să vorbească poporului”

Soții Ceaușescu se aflau închiși într-un birou, fără radio sau televizor, sub paza unor militari de încredere și bine înarmați, care primiseră consemne severe de la cei doi ofițeri care coordonau apărarea unității militare. „Kemenici era tot timpul cu Dinu, de la Securitate”, își amintea militarul din a cărei depoziție citez: „era o parolă: «recurgeţi la metodă», care s-a transmis comandantului Kemenici și care însemna că soţii Ceauşescu trebuiau lichidaţi”, în situația în care exista pericolul unui atac sever, în vederea eliberării lor.

Din acest arest improvizat, tocmai pentru a preveni o posibilă eliberare a lor (acum știm că aceasta era practic imposibilă, pentru că nu avea cine și de ce să o mai facă), s-a luat măsura deja cunoscută a „plimbării” lui Nicolae și Elena Ceaușescu într-un TAB, dintr-un loc într-altul (în incinta și în proximitatea unității), pentru a nu putea fi reperați. „De două ori au ieşit Ceauşeştii din birou: în 23 de dimineaţă pînă seara şi în 24 după-amiază, pînă în 25 dimineaţa. Prima dată cînd i-am scos în 23 decembrie, i-am îmbrăcat în haine militare”, relata acest martor din proximitatea Ceaușeștilor, în ultimele lor zile de viață.

Un motiv între altele al închiderii lor într-un TAB a fost, potrivit militarului, acela că „se zvonea că Securitatea din Rîmnicu Vîlcea vor să vină să-l elibereze pe Ceauşescu!” Dar cum ar fi reușit să ajungă securiștii „loialiști” din Vîlcea la Tîrgoviște, în acele zile în care dezinformarea se împletea cu panica și ambele se amplificau reciproc, nu a mai stat nimeni să se gîndească atunci.

În vreme ce întreaga Românie trăia psihoza teroriștilor, Nicolae și Elena Ceaușescu trăiau în propria psihoză: „Ceauşescu tot timpul a vrut să vorbească poporului. A cerut să fie dus la Televiziune să vorbească sau la radio. În 23 decembrie Ceauşescu a început să urle, să fie dus la Combinatul de Oţeluri, să le vorbească muncitorilor. Ea a reuşit să-l domolească”. Probabil că aceste accese au fost mai frecvente în primele momente de după aducerea lor la unitate. Ele au lăsat loc însă apatiei, întreruptă cînd și cînd de izbucniri de furie.

„Altădată, rămînînd doar cu soţii Ceauşescu, m-au întrebat ce se întîmplă, ce se arată la TV, la radio; ei nu aveau acces la radio și TV. Le-am spus că l-am văzut la televizor pe poetul Dinescu (ea a spus: «aoleu, a ajuns ţara pe mîna nebunilor!»), pe Sergiu Nicolaescu (ea a spus: «na. uite-l şi pe ăsta... »), pe unul Iliescu (atunci el a spus ei: «vezi tu eşti de vină, nu m-ai lăsat să-l terminăm pe ăsta!»)”. Opinii destul de acide, iar ultima cu valoare de informație istorică, pe care nu avem motiv să nu o reținem – și anume, Ion Iliescu își datorează libertatea și poate viața protecției pe care i-a oferit-o Elena Ceaușescu. Dacă e să ne gîndim că ea urmărea și aviza tot ce se întîmpla, mai ales în domeniul științei, artei și culturii, informația e cu totul credibilă.

Ultimul acces de isterie al lui Ceaușescu s-a petrecut în a treia zi de la arestare, cînd încă nu-și pierduse speranța. Poate că el mai credea în posibilitatea eliberării lor, pentru el probabil „teroriștii” erau Gărzile Patriotice care luptau cu complotiștii și psihoza funcționa la el în sens invers decît la restul românilor. Militarul din dispozitivul de pază relata că ”în 24 decembrie, ora 10-11 dimineața, Ceauşescu s-a repezit la fereastră, să vorbească poporului. Căpitanul Boboc l-a tras jos de pe geam, lui Ceauşescu a început să-i curgă sînge pe nas. Ceauşescu a spus: «uite, şi-a lovit comandantul suprem, să vină Kemenici!»”.

După acest episod, căpitanul a părăsit încăperea, chipurile să-l aducă pe comandant. Ceea ce s-a petrecut în continuare este un alt semn al desprinderii totale de realitate a lui Ceaușescu. ”Am rămas doar noi trei în cameră. Ceauşescu a venit la mine, m-a prins de epoleţi şi a spus: «măi băiete, ai 1.000.000 de dolari de la mine şi orice grad vrei în armată, dacă mă scoţi de aici şi mă duci în zona Voineşti». Nu am răspuns şi atunci ea a spus: «lasă-l, nu vezi că-i sluga lui Iliescu!» Eu pe atunci nici nu ştiam cine-i Iliescu”. S-a vorbit puțin despre Voinești, zona în care cei doi erau convinși că-i așteaptă salvarea. Și militarul știa că în acea zonă se află ”un releu şi un buncăr apărat de Securitate”. Ceaușescu insista să ajungă acolo: ”a spus că «banii îi primeşti la Voineşti»”. E o pistă pe care, în mod straniu, nimeni nu a cercetat-o și despre care nici astăzi nu știm mare lucru: ce se afla, de fapt, la Voinești? Sau, numai Ceaușescu credea că îl așteaptă ceva acolo, fiind amăgit de o poveste a generalului Stănculescu? (va urma)

Marius Oprea