Dacă eliminăm clișeul comunist cu rolul maselor în înfăptuirea istoriei, apariția Oradiei și legarea ei de un rege foarte important al Ungariei, n-ar trebui să ne mai mire. Problema este că acest rege, ajuns sfânt al Bisericii Catolice în 1192, recunoscut și ca sfânt al Bisericii Ortodoxe, la începutul acestui mileniu, este relativ puțin cunoscut publicului român. Ladislau I (1077-1095) a fost rege al dinastiei arpadiene, prima a Ungariei, dar avea mamă poloneză, crescând în Polonia, unde familia sa se refugiase politic și unde el s-a născut, în 27 iunie 1046. Apartenența la două culturi îi dădea deja un spirit european, iar modul său de a pune problema în ceea ce privește organizarea internă a regatului Ungariei și abilitatea politicii externe dovedesc acest lucru. În rândurile de mai jos, am încercat să refac perioada dominată de marele rege, făcând o scurtă radiografie a întreg secolulului al XI-lea în plan zonal.

Pentru a fi acceptat la „masa bogaților“, adică a fi recunoscut ca „regat“, tânărul stat ungar, înjghebat în secolul al X-lea de urmașii lui Árpád, trebuia să accepte regula dominantă a Europei civilizate, aceea a creștinării. Asta se întâmplă după ce casa regală a Ungariei se acomodează cu creștinismul pe parcursul a două generații, Vajk fiind regele ce face trecerea întregului regat la creștinism, în jurul anului 1000, luându-și numele de Ștefan și încoronându-se la Esztergom ca rege al Ungariei, „în ziua de Crăciun a anului 1000 sau în cea de Anul Nou 1001“ (Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan…, p.57). Procesul creștinării nu va fi unul simplu, ci se va dovedi unul de durată, ce se va întinde pe parcursul câtorva generații. Sfântul Gerard, episcop de Cenad, venețianul ce a predicat în Ungaria la cererea regelui Ștefan, este ucis, de pildă, într-un mod barbar de păgânii unguri, chiar la Buda, în 1046, la 8 ani după moartea lui Ștefan!

Chiar dacă schisma dintre Roma și Constantinopol s-a croit în decursul secolelor, ruptura întărindu-se cu mișcarea iconoclastă din Imperiul Bizantin și alegerea unui Împărat al Occidentului în persoana lui Carol cel Mare, în anul 800, Marea Schismă devine oficială abia în 1054, când cele două mari părți de creștinătate devin dușmane declarate între ele. Abia acum trebuie să se fi simțit ceva în Ungaria în ceea ce privește separarea între ortodocși și catolici, regatul Sfântului Ștefan având relații solide de cooperare cu Constantinopolul și înainte și după Marea Schismă.

Primul rege care pare că a cotit-o serios spre Roma este chiar Ladislau, întemeietorul Oradiei, în vremea îndelungatei sale domnii perindându-se prin scaunul pontifical nu mai puțin de trei papi. Au fost trei papi importanți, ultimul dintre ei declanșând chiar prima cruciadă! Cel mai important pentru Ladislau este însă primul, cu care regele Ungariei realizează o mare „străpungere“ în diplomația occidentală: obține intrarea primilor sfinți ai Ungariei în panteonul catolic! Astfel, Ladislau „a obținut de la papa Grigore al VII-lea canonizarea lui Ștefan, a principelui Emeric și a episcopului martir Gerard“ (Pál Engel, p.63).

Ca să înțelegem mai bine pe ce teren diplomatic dificil era nevoit să lucreze regele Ladislau, merită citită precizarea lui Paul Lendvai: „Gyula Pauler, unul dintre cei mai buni cunoscători ai epocii arpadiene, a făcut în 1899 următorul bilanț: În cei 39 de ani (de la Ștefan I la Ladislau I – n.n.), țara și-a schimbat de șase ori suveranul. Trei regi – dacă-l punem la socoteală și pe Andrei I – au avut o moarte violentă. Pe Béla I, moartea l-a ferit să ajungă în situația de a fi alungat ca Salamon, care a trebuit să fugă de pe tron de trei ori. Diferendele din familia regală au adus de nouă ori oști străine – germani, cehi, polonezi – în țară, au transformat-o pentru trei ani de zile în feudă germană. Cinci regi s-au ploconit și s-au umilit în fața tronului împăratului german. În interiorul țării însă, siguranța generală a cunoscut fenomenul de disoluție. La acestea, s-au mai adăugat două răscoale păgâne, precum și divizarea regatului în vreme de treizeci de ani. Abia sub Ladislau (László) I, care a domnit de la 1077 până la 1095, a avut Ungaria parte de începutul unei noi epoci de înflorire“ (Paul Lendvai, Ungurii..., pp.46-47).

Instabilitatea politică și disoluția autorității centrale constituiau deci cadrul perfect pentru înflorirea păgânismului, într-o țară insuficient creștinată. Astfel, „domnia scurtă a lui Béla I (1060-1063) a rămas memorabilă prin ultima manifestare deschisă a păgânismului. În 1061, la Székesfehérvár, unde a ținut scaun de judecată, s-a adunat o mulțime uriașă de oameni de rând, formulând niște cereri tulburătoare: doreau să primească de la rege împuternicirea să-i ucidă cu pietre, să-i tragă în țeapă și, în general, să-i măcelărească pe preoți. Béla a cerut trei zile de gândire, timp în care și-a adunat armata și a împrăștiat adunarea. De atunci victoria creștinismului a fost definitiv asigurată“ (Pál Engel, p. 61). De remarcat că Székesfehérvár (Alba Regală), este situat la 50 km sud-vest de Buda, în partea ce aparținuse odinioară Imperiului Carolingian, iar creștinismul ar fi trebuit să fie aici mai avansat ca răspândire, dată fiind fosta stăpânire carolingiană de aici și apropierea mai mare de Sfântul Imperiu Roman (marca Austria). Până la încoronarea lui Ladislau I vor trece doar 16 ani...

În plus, Ladislau I venea la conducere după o scurtă domnie a unui rege ce întorsese spatele Romei, atât politic, cât și spiritual. Este vorba de fratele său Géza I (1074-1077), care intrase în conflict cu papa Grigore al VII-lea prin faptul că l-a îndepărtat pe regele legitim, Salamon (Solomon), ce-și luase cu sine tezaurul regatului, inclusiv coroana (de proveniență bizantină). Neobținând o alta de la papă, care-l sprijinea pe regele alungat, Géza reface relațiile cu Constantinopolul, împăratul Mihail al VII-lea trimițându-i o nouă coroană. Mai mult, Géza, „în jurul anului 1075, și-a căsătorit nepoata cu viitorul împărat Nikephoros al III-lea Botaneiates, înrudindu-se astfel cu Mihail al VII-lea“ (Ioan Marin Țiplic, Contribuții la istoria spațiului românesc în perioada migrațiilor..., p.142).

La moartea lui Géza, puterea îi revine lui Ladislau, ce avea o altă perspectivă asupra politicii externe, cu precădere asupra relației cu papa Grigore al VII-lea. Ungaria va reveni în forță în tabăra Romei, de această orientare depinzând însăși nașterea Oradiei. Mănăstirii catolice fondate de el aici îi revenea, de bună seamă, o mare parte din efortul politic al regelui în lupta sa cu păgânismul. Bunul său renume și simpatia populară aveau să fie crescute și de aspectul său impunător, pentru că „Ladislau I era foarte înalt şi zvelt (necaracteristic arpadienilor)“ (Ferenc Páll-Szabó, coordonator, O istorie a maghiarilor..., p. 29).

(Va urma)

Doru Sicoe