România Mare, în cei o sută de ani de existență, s-a transformat într-un stat mai omogen etnic decât în 1918, dar în urma unor tragedii cumplite care au dus, printre altele, la dispariția cvasi-completă a două comunități, evreiască și germană, la capătul cărora a fost redescoperită valoarea toleranței.

 

Maghiarii ardeleni

După secole de rivalitate și ranchiună acumulată, ungurii și românii ardeleni redescoperă încet beneficiile conviețuirii pașnice, dar acest lucru a început să se întâmple mai degrabă după 1990 decât după 1918, fapt demonstrat de ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război, cu cedarea impusă a Transilvaniei de Nord, masacrele de la Ip, Trăsnea, dar și de la Aita Seacă. Național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu a ținut sub preș tensiunile care au izbucnit în mod violent în martie 1990, când românii și ungurii s-au bătut pe străzile din Târgu Mureș, fără ca autoritățile post-revoluționare să intervină în mod eficient, existând pericolul real al izbucnirii unui conflict interetnic generalizat. Treptat, situația s-a îmbunătățit atât datorită normalizării relațiilor dintre România și Ungaria, ambele state fiind membre NATO și UE, cât și impunerii UDMR ca forță politică echilibrată și redutabilă, care nu rareori a ocupat postul de arbitru între stânga și dreapta, fiind cooptată de mai multe ori la guvernare sau coloaborând în Parlament cu partidele de guvernământ.

Dincolo de discuțiile pe tema autonomiei Ținutului Secuiesc care încă mai inflamează capetele înfierbântate, temerea majoră a maghiarilor este dispariția comunității, temere justificată din punct de vedere statistic. În 1930, un cetățean român din zece era de etnie maghiară, în 2011 procentajul ungurilor este de numai 6,5%.

„Cea mai importantă realizare a comunității maghiare a fost și este că a rămas o comunitate puternică în România. Nu am plecat, am rămas aici și în ultimii 27 de ani, mai mult sau puțin, am reușit să ne dezvoltăm comunitatea, am reușit să ne dezvoltăm localitățile unde trăiesc maghiari, dar nu numai. Dar cred că cea mai importantă realizare este că am rămas o comunitate unită, o comunitate puternică, care are valori și contribuie, în continuare, cu valori la dezvoltarea comunității locale, a Transilvaniei, dar și la dezvoltarea României”, a declarat Porcsalmi Bálint, președinte executiv al UDMR, pentru Mediafax.

La declinul numeric au contribuit factori precum sporul natural mai redus decât în cazul populației majoritare, emigrarea către Ungaria. În plus, a scăzut ponderea ungurilor în zonele în care erau numeroși. Fenomenul a început încă din comunism, când industrializarea forțată a dus la mutarea unei părți apreciabile a populației de la sat la oraș, iar în Transilvania s-au stabilit și mulți români cu origini în Vechiul Regat.

A doua mare nemulțumire este legată de nerespectarea angajamentelor luate de statul român după 1918. „Nu s-au respectat promisiunile de la Alba Iulia”, spune categoric vicepreședintele grupului UDMR de la Camera Deputaților, Szabó Ödön. În momentul de față, românii și ungurii au viziuni diametral opuse privind unirea de la 1 Decembrie 1918 și perspectivele de a se ajunge la un punct de vedere comun sunt reduse. „Principala nemulțumire, dacă e să mă refer în contextul Centenarului, este nerespectarea anumitor deziderate clar spuse în declarația de la Alba Iulia privind drepturile minorităților, drepturilor de autoguvernare a comunității, acestea fiind cele mai importante. Acesta era și mesajul președintelui Kelemen, când a spus că noi, comunitatea maghiară, nu avem ce sărbători. Asta nu înseamnă că noi nu respectăm ziua de 1 Decembrie și Ziua Națională a României (...) Este nevoie de un dialog sincer și deschis, prin care putem vorbi de proiecte comune, dar și despre lucrurile care ne despart. Personal, cred că mai ales în anul Centenarului va fi foarte greu să vorbim sau să găsim puncte comune în ceea ce privește interpretarea istoriei comune sau în interpretarea istoriei în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în 1918 sau în anii precedenți. Eu cred că este mult mai important să ne concentrăm nu neapărat pe trecut, ci mult mai mult pe viitor”, a spus Porcsalmi Bálint.

În schimb, UDMR vrea să aniverseze Centenarul într-un mod propriu. „Vrem să arătăm că și noi, comunitatea maghiară din România, am contribuit la dezvoltarea României în acești 100 de ani, mă refer la cultură, la sport, la film, la tot ceea ce înseamnă crearea de valori în România, respectiv ne dorim să avem o „campanie” de informare despre comunitatea maghiară, despre maghiarii din România către români. Eu cred că și aici există multe de făcut, sunt foarte mulți români care nu știu absolut deloc nimic despre comunitatea maghiară și ar trebui noi să ne ocupăm de acest lucru. Și nu mă refer neapărat la dezideratele politice ale comunității, ci pur și simplu despre valorile comunității noastre, ce facem noi, cum trăiesc ungurii din România, cred că este un lucru foarte important de prezentat”, a mai precizat Porcsalmi.

Inevitabil, însă, românii și maghiarii sunt nevoiți să colaboreze pentru construirea viitorului României. „Trebuie să ne gândim să trăim și să construim o Românie pentru Europa, să ne legăm mult mai mult de Europa, să reușim să ne lăsăm de unele obiceiuri balcanice și să trăim în pace între popoare și să trăim împreună cu toate țările europene care ne sunt vecine. Eu cred că am avut, în România, două culturi care au influențat: una de Balcani, de Otomani, și unele din Vest, prioritar habsburgică. Și cele două culturi, o cultură vestică, europeană, pe care o respectăm și tindem acolo, trebuie să tindem în așa fel încât să lăsăm aceste obiceiuri fanariote care, și momentan, cred că ne influențează destul de mult deciziile noastre”, crede vicepreședintele grupului UDMR de la Senat, Fejer László-Ődőn.

Ţiganii, un drum sinuos spre integrare

O pată rușinoasă în istoria României este menținerea țiganilor în robie până în 1856, Principatele Române fiind atunci printre ultimele țări europene care au abolit sclavia. Oficial, în România trăiesc 620.000 de romi, reprezentând 3,3% din populație, deși neoficial este foarte posibil ca numărul lor să fie mult mai mare.

Eliberarea ţiganilor nu a însemnat și finalul persecuțiilor, cele mai brutale fiind din perioada regimului lui Ion Antonescu. „Este una din cele mai negre pagini din istoria romilor, Holocaustul romilor – Samudaripenul, un eveniment tragic, de o cruzime inimaginabilă, reprimarea colectivă a romilor prin deportarea lor în Transnistria în vederea exterminării (...) În timpul dictaturii comuniste, romii au fost subiect al politicilor de asimilare și sedentarizare forțată, iar orice formă de asociere a romilor a fost reprimată. În această epocă, identitatea rom/țigan reprezenta un stigmat, iar afirmarea identității entice reprezenta un act de curaj”, a declarat, pentru Mediafax, deputatul Daniel Vasile, reprezentantul romilor în Parlament.

În pofida programelor inițiate, comunitatea romă rămâne, în general, una săracă și needucată, cu probleme sociale grave, care atestă eșecul României postrevoluționare de a rezolva problema integrării lor și de a exploata potențialul uman al unei părți importante a populației țării.

„Romii sunt o importantă resursă umană, iar nu un «grup vulnerabil». Romii reprezintă o populație tânără, o populație care poate genera progres social, nu prin mobilitate sau migrație, ci printr-un aport real la dezvoltarea comunităților în care trăiesc”, consideră Daniel Vasile.

România postrevoluționară și minoritățile

După 1990, românii au învățat din ce în ce mai mult să-și depășească teama de „străinul” aflat în propria țară. În 1991, noua Constituție garanta dreptul tuturor minorităților naționale de a avea un deputat în Parlamentul României, primul caz de discriminare pozitivă în noua Românie și o situație unică în Europa. Suprareprezentarea parlamentară a minorităților a avut un efect neașteptat în timp. Grupul deputaților minorităților naționale, altele decât cea maghiară, a contribuit la stabilitatea guvernamentală în România, tinzând să susțină partidul sau partidele aflate la putere și consolidând astfel susținerea parlamentară a Guvernului.

Legislația română privind minoritățile poate fi dată ca model altor state, în contextul în care zona Balcanilor a fost marcată de violente conflicte interetnice în ultima sută de ani. „Avem drepturi depline, libertăţi, ne

bucurăm absolult de aceleaşi drepturi şi obligaţii, nu avem de ce să ne plângem. Unde mergem suntem apreciaţi după calităţile fiecăruia şi cu posibilităţile de a ne realiza în condiţiile de după 1991”, consideră Aurel Vainer, fost deputat al comunității evreiești.

În 2014, românii au ales ca președinte un etnic german a cărui religie, luterană, este diferită de religia majoritară. Totuși, în campania electorală nu au lipsit atacuri violente la adresa originii și religiei lui Klaus Iohannis, semn că o parte a românilor sunt încă receptivi la retorica naționalistă și ultraortodoxă. În 2016, PSD a făcut o nominalizare inedită pentru postul de premier, pe Sevil Shhaideh, o femeie cu origini tătare, de religie musulmană. Faptul că președintele Iohannis nu a acceptat nominalizarea a avut la bază considerente politice, nu etnice sau religioase, însă nici atunci nu au lipsit contestatari ai nominalizării, care vizau tocmai aceste considerente legate de originile lui Shhaideh.

Adrian Ilie, Cătălina Mănoiu, Iasmina Ardelean 

Explicații foto:

1. Liderii minorităţii maghiare din România au drept obiectiv la Centenar obţinerea autonomiei

2. Colaj cu evrei care au emigrat la sfârşitul sec. XIX din Rusia şi Polonia în România

3. Ţiganii, o minoritate cu potenţial