Oameni uitaţi de cei cărora le-au dat viaţă, între zidurile unui cămin social Unul dintre cele mai minunate lucruri care se întâmplă în viaţa unui om este aducerea pe lume a unui copil. Dorim să ne aducă bucurie în suflete, să reuşească să facă toate lucrurile pe care noi nu le-am realizat în viaţă, să aibă parte de toată fericirea din lume. Îi vedem crescând alături de noi: primul gângurit, primii paşi pe care-i fac şi care ne determină, adeseori, să ?scăpăm?, printre gene, lacrimi de fericire, primele cuvinte, toate sunt momente pe care le păstrăm în albumul nostru de amintiri, ale cărui file le depănăm, la ceas de bătrâneţe, în fotoliile învechite de trecerea timpului. Privim orologiul minute în şir şi aşteptăm să se deschidă uşa, ca fiul sau fiica noastră să intre, să ne îmbrăţişeze şi, de ce nu, să ne mulţumească pentru tot ce am făcut pentru ei. Este, oare, aceasta soarta tuturor celor al căror păr cărunt stă mărturie trecerii inexorabile a timpului? Din păcate, nu. Şi am întâlnit astfel de suflete, pustiite de aşteptarea unui copil care i-a uitat, în căminul medico-social de la Săcueni? Enigmatici şi cuminţi... Sute de oameni îşi duc ultimii ani părăsiţi de cei pe care i-au adus pe lume, uitaţi de toţi, trăind cu durere şi neputinţă în suflete, ajutaţi şi îngrijiţi de străini. Azilul de bătrâni este un asemenea loc, unde poveştile triste de viaţă se adună între zidurile reci, în paturile în care bătrâni şi bolnavi, încearcă să îşi aline unii altora suferinţa. Inaugurat în 16 aprilie, centrul medico-social din oraşul Săcueni găzduieşte 15 bătrâni. Cu toţii au familii, copii, nepoţi, care au preferat să scape de "greutatea" de a purta de grijă celor care i-au născut şi crescut. Au peste 60 de ani, sunt bolnavi şi dezamăgiţi de viaţă. Te privesc cu ochi trişti şi neputincioşi, întrebându-se probabil ce vrei. Poveştile lor sunt triste, poveşti despre viaţa unor oameni care au fost cândva, profesori, ingineri sau, pur şi simplu, muncitori, şi pe care viaţa i-a adus aici, fără ca ei să poată schimba ceva? Am pătruns în universul acestor oameni, cu sentimentul de respect pe care-l ai, când intri într-un locaş sfânt. Ne-am plecat capetele în faţa durerii lor şi i-am lăsat, pentru câteva clipe, să-şi depene amintirile? Din ochii lor bătrâni, cad lacrimi.. Un salon de spital ne întâmpină încă de la intrare, cu şase paturi în care câteva femei îşi duc ultimii ani sau, cine ştie, poate ultimele zile? Toate suferă de hipertensiune, diabet, boli psihice, asociate sau nu cu obezitate. Prima dintre ele nu ştie unde se află sau cum o cheamă, este dezorientată şi sunt foarte puţine şanse ca lucrurile să se schimbe. Nu vrea să ştie nimic, nu vorbeşte cu nimeni. Stă doar ţintuită pe scaun, aşteptând, parcă, un semn din partea lui Dumnezeu, pe aripi de arhanghel? Privirea ei goală şi tristă cere îndurare. De la viaţa sa, pe care o trăieşte prinvind-o din afară, dintr-un univers paralel. O alta este recent ajunsă aici. Venită din Oradea, femeia nu avea din ce să trăiască, singurul mod de supravieţuire fiind pentru ea rămăşiţele de mâncare pe care le culegea din tomberoane. Acum, este mai bine. Cel puţin, are un pat unde să doarmă şi o masă caldă, în fiecare zi. E fericită pentru că, după ani de cerşit pentru un codru de pâine, la Centrul medico-social din Săcueni, beneficiază de asistenţă medicală permanentă şi de condiţii decente de viaţă. Este, totuşi, prea puţin pentru cei care au o familie şi care sunt nevoiţi să trăiască acum din ?mila? unor străini. Chiar dacă anii care apasă pe umerii lor îşi spun cuvântul, mulţi dintre ei ştiu şi simt ceea ce li se întâmplă. Ştiu că au fost uitaţi de cei dragi şi îşi aduc aminte de copiii lor, pe care mulţi dintre ei nu i-au văzut de câţiva ani, iar din ochii lor bătrâni cad lacrimi... Îţi mai aduci aminte, copile?... Pentru cei care trăiesc într-un azil, familie şi prieteni devin asistenţii medicali şi medicii care le poartă de grijă. Aceştia fac tot posibilul să le uşureze viaţa, să le asigure un trai decent, lucru destul de greu, suma alocată pentru hrană fiind de doar 60.000 pe zi, o sumă derizorie, dacă ne gândim că, din aceşti bani, personalul este nevoit să le asigure trei mese în fiecare zi. Bătrânii care ajung aici trebuie să aibă o pensie de cel puţin 1.500.000 de lei, iar pentru cei care nu dispun de această sumă, familia este cea care completează diferenţa. Chiar dacă toţi cei aflaţi aici au aparţinători, puţini sunt însă cei care vin să se intereseze de soarta lor. I.P. este unul dintre locatarii centrului medico-social, iar povestea lui de viaţă ne-a impresionat. Fost director de şcoală, suferă de etilism cronic, şi trăieşte, uitat de familie, în ?azilul? de la Săcueni. Se simte bine aici, la fel ca restul colegilor lui, dar nimic nu poate înlocui dragostea şi căldura pe care un cămin ţi-l poate oferi, nimic nu poate schimba dorinţa unui părinte de a fi aproape de copilul său. Dar viaţa este aşa cum este pentru aceşti oameni, oameni cărora nu le rămâne nimic de făcut decât să se înţeleagă şi să se ajute reciproc, în încercarea de a uita şi, poate, de a-i ierta pe cei care erau datori să le poarte de grijă, pe copiii care n-au realizat cât de imoral este să-ţi abandonezi părinţii, ca pe un lucru uzat, fără valoare?