Claustrarea invalizilor între patru pereţi
Pentru cei aproape 16.000 de bihoreni peste care s-a lăsat voalul neputinţei, viaţa luându-le prea timpuriu abilităţile fizice, izolarea şi dispreţul societăţii sunt mult mai greu de îndurat decât propria boală. Societatea românească se dovedeşte a fi la fel de intolerantă ca şi cea spartană de acum mii de ani, când copiii şi adulţii ologi erau abandonaţi pe muntele Taygetos şi lăsaţi pradă fiarelor pădurii. Nici azi, mentalitatea şi atitudinea românilor nu pare să se fi schimbat prea mult, găsind metode mult mai subtile, dar mult mai degradante, de a se debarasa de persoanele incomode: transformarea camerei de bloc într-un ghetou. Pe data de 3 decembrie, se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi, care nici pe departe nu este una festivă, ci mai degrabă una a neîmplinirilor ...
Condamnaţi că nu şi-au abandonat copiii
Politica de marginalizare a persoanelor cu dizabilităţi şi de ejectare din cadrul comunităţii rămâne unul dintre programele implementate cu succes şi perpetuat, de-a lungul timpului, de majoritatea guvernelor şi a celor care se succed la conducerea instituţiilor publice locale cu atribuţii în protecţia socială. La adăpostul unor patetice motivaţii, ca lipsa legislaţiei şi a fondurilor, reprezentanţii administraţiei locale se complac într-o stare acută de letargie, pe care o arborează cu mândrie. Însă, dincolo de uşa casei, familiile care au în sânul ei o persoană cu dizabilităţi îşi duc, în tăcere, singuri crucea. Conştienţi de condiţia mizeră cu care trebuie să se resemneze, mulţi dintre cei imobilizaţi într-un scaun cu rotile şi-ar fi dorit să fie slabi cu duhul, că ar fi mult mai fericiţi.
Un caz aparte este cel al Clarei Vilhelmina Ghitea, care, acum 50 de ani, pe când avea un an, în urma unui tratament greşit aplicat, a rămas paralizată. De atunci, viaţa ei se împarte între pat şi căruciorul cu rotile, iar într-un an, doar cele trei-patru ieşiri îi mai umple sufletul de bucurie. Singura care i-a fost alături este mama ei, care, la cei 75 de ani, măcinată fizic de rolul non-stop de infirmieră şi bucătăreasă, fără duminici şi zile de sărbătoare, nu poate să nu se îngrijoreze de viitorul sumbru al fiicei sale, atunci când ea se va afla în imposibilitatea de a-i fi alături. "Programul meu începe la ora 6.30. Deşi fiica mea are 50 de ani, mie îmi revine sarcina să o ridic din pat, să-i fac baie şi să o îmbrac. La cele 75 de kilograme pe care le are, aproape cât greutatea mea, este destul de dificil ca de trei-patru ori pe zi să repet aceleaşi proceduri", ne-a declarat Clara Ghitea. Ajunşi la o vârstă care la care s-ar impune să li se acorde şi lor ajutor, membrii familiilor cu dizabilităţi sunt obligaţi în continuare să-şi ducă singuri crucea, administraţia locală orădeană tratându-i cu indiferenţă şi lăsând pe umerii lor toată această povară. "Când i-am întrebat pe cei de la conducerea acestor instituţii ce se ve întâmpla dacă, din greşeală, îi scăpăm din mâini şi se lovesc grav? Mi-au răspuns senin că nu este cazul să mă îngrijorez, că la vârsta mea nu mai pot să fiu închisă", ne-a povestit doamna Clara. Mai mult, aceste familii sunt condamnate că nu şi-au abandonat copiii, iar dacă au făcut această alegere, înseamnă că se pot descurca singure şi nu e cazul să deranjeze administraţiile sociale cu problemele lor.
Cu toate că şi părinţii acestor copii sunt oameni, ei nu au voie să iasă la petreceri, la iarbă verde, să se îmbolnăvescă, să se interneze în spital şi nici măcar să moară. În Oradea, serviciul de asistenţă socială destinat persoanelor cu dizabilităţi este depăşit de situaţie, iar şansele ca o persoană cu dizabilităţi rămasă singură pe lume să aibă o soartă cât de cât umană sunt destul de mici.
Administraţiile locale se mulţumesc să mimeze compasiune
Nici pe departe situaţia celorlalte persoane cu dizabilităţi, care nu sunt imobilizate permanent într-o cameră, nu este mai bună. Acestor oameni li s-a răpit şi acea ultimă fărâmă de demnitate pe care ţi-o conferă profesia, privarea de dreptul de a munci este cea mai gravă încălcare a tuturor drepturilor unui om. Nici legislaţia nu nu vine să confere o reală protecţie acestor oameni, în ultimul an aproximativ 20 de persoane cu dizabilităţi reuşind să-şi găsească un loc de muncă. În Bihor, aproape 100 de persoane sunt încadrate în muncă, iar alte 100 preferă munca la negru. "Dacă lucrezi fără forme legale, reuşeşti să câştigi aproape 4 milioane de lei pe lună, în schimb, în baza contractului de muncă, angajatorul îţi oferă 2.300.000 de lei/lună, atât cât primeşte el de la stat ca subvenţie. Un venit derizoriu, care, dacă nici unui om valid nu-i asigură condiţii decente de viaţă, cum să-i asigure unui nevalid, care are mult mai multe necesităţi. Mai mult, elucubraţiile guvernanţilor în ce priveşte facilităţile acordate persoanelor cu dizabilităţi sunt o dovadă că sunt departe de a cunoaşte realităţile cu care se confruntă aceşti oameni. "De ce Administraţia Socială Comunitară Oradea ne acordă abonamente gratuite pe mijloacele de transport în comun, atât timp cât nici măcar nu ne putem urca într-un tramvai sau autobuz, deşi legislaţia impunea ca de la începutul acestui an toate mijloacele de transport în comun care se vor achitiţiona de către Primăria Oradea să fie adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilităţi. Dar până în prezent legea a fost încălcată şi nimeni nu se sesizează. Înainte de alegerile locale, am adus în discuţie aceste probleme primarului Filip, care ne-a promis că va interveni în soluţionare lor, însă s-a dovedit a fi doar campanie", ne-a declarat Octavian Lupiţiu, preşedintele executiv SUPHAR (Societatea Umbrela a Persoanelor cu Handicap Locomotor Asociate din România). Ultima găselniţă a guvernanţilor este ca asistenţii personali să-şi povestească fiecare clipă petrecută cu bolnavii într-un raport de activitate. "Nimeni nu mă întreabă dacă sunt bolnavă, dacă mă descurc cu un venit de 2,5 milioane de lei pe lună, dar mă trag la răspundere dacă nu întocmesc în fiecare zi raportul", ne-a precizat Clara Ghitea.
Dacă un an întreg autorităţile locale şi-au permis luxul să ignore această categorie socială, pe data de 3 decembrie, când se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi acestea se mulţumesc ca, măcar o dată pe an, să mimeze compasiunea şi preocuparea faţă de drama pe care o trăiesc aceşti oameni, sperând ca până la anul nimeni să nu-i mai deranjeze cu astfel de nimicuri.



Comentarii
Nu există nici un comentariu.