Reabilitarea L.G., de 47 de ani, din mediul rural, ar dori să ştie care sunt reglementările legale în vigoare în ceea ce priveşte reabilitarea. Conform art. 133 şi următoarele din Codul Penal, reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut. Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune. Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune. O altă situaţie este cea în care condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească: a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; c) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; d) în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare. Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol. Termenele prevăzute mai sus se socotesc de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnaţi la pedeapsa cu amendă termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod. În caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere. Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întruneşte următoarele condiţii: a) nu a suferit o nouă condamnare; b) îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă; c) a avut o bună conduită; d) a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri, sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare. Când instanţa constată că nu este îndeplinită condiţia de la lit. d), dar aceasta nu se datoreşte relei-voinţe a condamnatului, poate dispune reabilitarea. În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii. Reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare. Dacă condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, el este reabilitat de drept. Renunţarea la cetăţenie C.F., de 36 de ani, din mediul urban, întreabă care sunt condiţiile în care poate renunţa la cetăţenia română. Renunţarea la cetăţenie este una din situaţiile de pierdere a cetăţeniei române. Potrivit art. 26 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia română, persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care: a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde cetăţenia română o dată cu părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Dispoziţiile menţionate se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care numai unul dintre părinţi este cunoscut sau este în viaţă. Copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate şi care renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte, cetăţean român. Guvernul României dispune prin hotărâre aprobarea renunţării la cetăţenia română, apreciind asupra propunerii ministrului justiţiei. Cererea de renunţare la cetăţenia română se face personal sau prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se depune la comisia care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei. Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererile de renunţare la cetăţenia română la misiunile diplomatice ori la oficiile consulare ale României din ţara în care locuiesc. Prelucrarea datelor cu caracter personal A.H., de 38 de ani, din mediul urban, doreşte să afle care sunt reglementările legale în vigoare în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri statistice şi în mod special prelucrarea codului numeric personal. Prelucrarea datelor cu caracter personal este orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea. Datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie să fie: a) prelucrate cu bună-credinţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare; b) colectate în scopuri determinate, explicite şi legitime; prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter personal în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică nu va fi considerată incompatibilă cu scopul colectării dacă se efectuează cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, inclusiv a celor care privesc efectuarea notificării către autoritatea de supraveghere, precum şi cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele care reglementează activitatea statistică ori cercetarea istorică sau ştiinţifică; c) adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate şi ulterior prelucrate; d) exacte şi, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care sunt colectate şi pentru care vor fi ulterior prelucrate, să fie şterse sau rectificate; e) stocate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate şi în care vor fi ulterior prelucrate; stocarea datelor pe o durată mai mare decât cea menţionată, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, se va face cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementează aceste domenii, şi numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri. Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală. Autoritatea de supraveghere poate stabili şi alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor numai cu condiţia instituirii unor garanţii adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate. În cazul în care datele nu sunt obţinute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat ca, în momentul colectării datelor sau, dacă se intenţionează dezvăluirea acestora către terţi, cel mai târziu până în momentul primei dezvăluiri, să furnizeze persoanei vizate cel puţin următoarele informaţii, cu excepţia cazului în care persoana vizată posedă deja informaţiile respective: a) identitatea operatorului şi a reprezentantului acestuia, dacă este cazul; b) scopul în care se face prelucrarea datelor; c) informaţii suplimentare, precum: categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor, existenţa drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenţie asupra datelor şi de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate; d) orice alte informaţii a căror furnizare este impusă prin dispoziţie a autorităţii de supraveghere, ţinând seama de specificul prelucrării. Aceste informaţii nu trebuie furnizate în cazul în care prelucrarea datelor se face în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, ori în orice alte situaţii în care furnizarea unor asemenea informaţii se dovedeşte imposibilă sau ar implica un efort disproporţionat faţă de interesul legitim care ar putea fi lezat, precum şi în situaţiile în care înregistrarea sau dezvăluirea datelor este expres prevăzută de lege. Operatorii au obligaţia să notifice Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal prelucrările de date cu caracter personal pe care le efectuează, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, înainte cu cel puţin 30 de zile înainte de efectuarea prelucrării. În cazurile în care operatorii intentionează să prelucreze date cu caracter personal din categoria operaţiunilor susceptibile de a prezenta riscuri speciale, stabilite prin decizie a presedintelui, notificarea se transmite ANSPDCP cu cel puţin 45 de zile înainte de începerea prelucrării. Registrul de Evidenţă a Prelucrărilor de Date cu Caracter Personal este deschis spre consultare publicului. Consultarea Registrului se desfăşoară la sediul Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal şi se poate realiza de orice persoană interesată care doreşte să obţină informaţii cu privire la prelucrările de date efectuate de un anumit operator. Terenurile pentru tineri B.F., de 55 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie unde se depun cererile în vederea atribuirii unui teren tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani. Conform Legii nr. 15/2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate personală, la cerere, tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani, li se poate atribui un teren în suprafaţă de 150-300 m2, din terenuri aflate în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, pentru construirea unei locuinţe proprietate personală. Atribuirea terenului se face în folosinţă gratuită pe durata existenţei locuinţei proprietate personală, în limita suprafeţelor disponibile, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti în care este situat terenul. Atribuirea terenurilor se face în ordinea de prioritate stabilită pe baza unor criterii aprobate prin hotărâre a consiliului local. De prevederile menţionate beneficiază, o singură dată, tinerii în vârstă de până la 35 de ani, care îndeplinesc următoarele condiţii: a) au împlinit vârsta de 18 ani; b) nu au avut sau nu deţin în proprietate o locuinţă sau un teren destinat construirii unei locuinţe proprietate personală, atât în localitatea în care se solicită atribuirea în folosinţă a unui teren, cât şi în alte localităţi. Consiliile locale pot stabili criterii suplimentare faţă de cele prevăzute mai sus, în vederea atribuirii terenurilor disponibile. Cererea pentru atribuirea terenului se depune la consiliul local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti în care solicitantul are domiciliul. Cererea cuprinde numele şi prenumele solicitantului şi domiciliul acestuia, la care se anexează o copie de pe certificatul de naştere, o copie de pe cartea de identitate, o declaraţie a solicitantului, pe propria răspundere, în care se menţionează că nu deţine sau nu a deţinut în proprietate o locuinţă sau un teren destinat construirii unei locuinţe. Consiliul local căruia i-a fost adresată cererea de atribuire a terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală se va pronunţa asupra acesteia, prin hotărâre, în condiţiile prevăzute de lege. Beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală este obligat să înceapă construcţia locuinţei în termen de un an de la data atribuirii terenului şi să o realizeze cu respectarea prevederilor legii privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În cazul nerespectării condiţiilor prevăzute mai sus, prin hotărâre a consiliului local i se retrage beneficiarului dreptul de folosinţă asupra terenului atribuit. După finalizarea construirii locuinţei, consiliul local poate hotărî, la solicitarea proprietarului locuinţei, vânzarea directă către acesta a terenului respectiv. Preţul de vânzare se stabileşte prin expertiză tehnică, întocmită de un expert evaluator autorizat şi aprobată de consiliul local. Cine plăteşte cheltuielile de judecată? F.T., de 76 de ani, din mediul urban, întreabă cine plăteşte cheltuielile de judecată în urma unui proces. Conform art. 274 din Codul de Procedură Civilă al României, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată. Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. Dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.