Obligaţiile angajatului în perioada de preaviz C.F., de 25 de ani, din mediul rural, ar dori să ştie care îi sunt obligaţiile în perioada de preaviz şi dacă poate să lucreze doar jumătate din timpul pe care îl afectează în mod normal zilei de muncă fară a primi doar jumătate din salar. Conform art. 79 din Codul muncii, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele. În ceea ce priveşte posibilitatea de a lucra doar o parte din timpul normal de muncă art. 74 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 nr. 2895/2006, prevede că în perioada preavizului, salariaţii au dreptul să absenteze patru ore pe zi de la programul unităţii, pentru a-şi căuta un loc de muncă, fără ca aceasta să afecteze salariul şi celelalte drepturi. Drepturile persoanelor cu handicap V.D., de 58 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie care sunt noile prevederi legislative referitoare la drepturile persoanelor cu handicap. Avându-se în vedere necesitatea adoptării în regim de urgenţă a unor intervenţii legislative la Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap pentru a preîntampina posibilitatea unor interpretări diferite şi a elimina arbitrariul, ţinând seama de importanţa deosebita a categoriei de persoane ale căror drepturi sunt reglementate, precum şi de faptul că neadoptarea de masuri imediate, pe calea ordonanţei de urgenţă a Guvernului, ar conduce la afectarea intereselor persoanelor cu handicap, elemente care vizează interesul public şi constituie situaţii de urgenţă, Guvernul României a adoptat o ordonanţă de urgenţă pentru a reglementa această situaţie. În luna martie 2007, s-a modificat legea persoanelor cu handicap prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2007 din 07/03/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 187 din 19/03/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Principalele modificări se referă la drepturile copilului cu handicap, cât şi la drepturile persoanelor cu handicap, care au în creştere, îngrijire, întreţinere un copil. Astfel, persoana care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil cu handicap beneficiază, după caz, de următoarele drepturi: a) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului cu handicap sau, după caz, stimulent lunar, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani; b) concediu şi o indemnizaţie pentru creşterea copilului cu handicap în cuantum de 450 lei, pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani; c) program de lucru redus la 4 ore pentru părintele care are în îngrijire copilul cu handicap grav sau accentuat, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani, la solicitarea părintelui; d) concedii medicale, acordate în condiţiile legii, pentru îngrijirea copilului cu handicap, care necesită internare, tratament ambulatoriu sau la domiciliu pentru afecţiuni intercurente, precum şi pentru recuperare/reabilitare, până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani; e) indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului cu handicap, în cuantum de 450 lei, acordată persoanei cu handicap, care nu realizează alte venituri în afara celor prevăzute de legea privind drepturile persoanelor cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani; f) indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului cu handicap, în cuantum de 300 lei, acordată persoanei cu handicap, care nu realizează alte venituri în afara celor prevăzute de legea privind drepturile persoanelor cu handicap, pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani; g) indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului cu handicap, în cuantum de 300 lei, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani, iar pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani, un ajutor lunar în cuantum de 150 lei; h) alocaţie lunară de plasament, acordată în condiţiile legii, în cuantum majorat cu 50%. Persoana cu handicap care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil şi care nu realizează alte venituri în afara celor prevăzute de legea privind persoanele cu handicap beneficiază de indemnizaţie pentru creşterea copilului în cuantum de 450 lei până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani şi de un ajutor lunar pentru creşterea copilului în cuantum de 150 lei pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 2 şi 7 ani. De drepturile prevăzute mai sus beneficiază, la cerere, unul dintre părinţi, persoana căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist, precum şi persoana care a fost numită tutore. De drepturile prevăzute la lit. a)-g) şi de cele care se referă la persoana cu handicap care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil şi care nu realizează alte venituri în afara celor prevăzute de legea privind persoanele cu handicap nu pot beneficia persoanele care au în acelaşi timp şi calitatea de asistent personal, pentru acelaşi copil, ori în situaţia în care celălalt părinte este asistent personal pentru acel copil. Plata drepturilor prevăzute mai sus se asigură, după caz, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, sau din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, potrivit legii. Cuantumul indemnizaţiilor şi ajutoarelor prevăzute mai sus se actualizează cu indicele creşterii preţurilor de consum prin hotărâre a Guvernului. Obligaţiile patrimoniale ale soţilor F.K., de 28 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie care sunt drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor. Potrivit art. 29 din Codul familiei, soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; e) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri; e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. Soţii răspund cu bunurile comune pentru: a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; b) obligaţiile ce au contractat împreună; c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor. Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale. În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii. Creditorii vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune. Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul celuilalt soţ. La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune. Siguranţa în unităţile de învăţământ D.M., de 36 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie care sunt prevederile legale referitoare la siguranţa în unităţile de învăţământ. Conform Legii nr. 35/2007 privind creşterea siguranţei în unităţile de învăţământ, siguranţa în unităţile de învăţământ se realizează sub coordonarea prefectului şi este în responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, a inspectoratelor şcolare, a inspectoratelor judeţene de poliţie şi a unităţilor şcolare. La nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, în coordonarea prefectului, se elaborează şi se aprobă de către reprezentanţii inspectoratului şcolar, ai inspectoratului judeţean de poliţie şi ai autorităţii administraţiei publice locale sistemul-cadru de asigurare a protecţiei unităţilor şcolare, a siguranţei elevilor şi a personalului didactic. În fiecare unitate şcolară, consiliul profesoral, cu consultarea consiliului reprezentantiv al părinţilor, emite un regulament de ordine interioară, cu precizarea condiţiilor de acces în şcoală al profesorilor, elevilor şi al vizitatorilor. Consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale alocă, în limita bugetelor aprobate, resurse financiare necesare pentru realizarea împrejmuirilor, securizarea clădirilor unităţilor de învăţământ, pentru iluminat şi pentru alte măsuri prin care creşte siguranţa unităţilor şcolare, la solicitarea consiliului de administraţie al unităţilor şcolare. Cheltuielile privind creşterea siguranţei unităţilor şcolare nu pot fi puse pe seama acestora. Consiliile profesorale, cu acordul consiliului reprezentantiv al părinţilor şi cu consultarea reprezentanţilor elevilor, stabilesc pentru elevii unităţii de învăţământ respective cel puţin un semn distinctiv, cum ar fi: ecuson, uniformă, eşarfă sau altele asemenea. Prefecţii, împreună cu inspectoratul şcolar, inspectoratul judeţean de poliţie şi cu autoritatea administraţiei publice locale, analizează trimestrial modul în care se asigură protecţia unităţilor de învăţământ. Plata salariului A.M., de 31 de ani, din mediul urban, doreşte să ştie care sunt prevederile legale referitoare la neplata salariului de către angajator deoarece se află în această situaţie. Conform art. 161 din Codul muncii, salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar, în cazul în care această modalitate este prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil. Plata în natură a unei părţi din salariu, în condiţiile stabilite la art. 160, este posibilă numai dacă este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă. Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Cabinetele medicale, unităţi cu personalitate juridică? M.H., de 53 de ani, din mediul urban, doreşte să ştie dacă cabinetele medicale sunt unităţi cu personalitate juridică. Potrivit Ordonanţei nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, cabinetul medical este unitatea cu sau fără personalitate juridică, furnizoare de servicii publice, de stat sau private, de asistenţă medicală umană preventivă, curativă, de recuperare şi de urgenţă. Serviciile de sănătate ale cabinetelor medicale se realizează de medici de medicină generală - medici de familie, medici stomatologi, medici specialişti şi alte categorii de personal medical autorizat. Profesia de medic, ca profesie liberală, poate fi exercitată în cadrul cabinetului medical în una dintre următoarele forme: a) cabinet medical individual; b) cabinete medicale grupate; c) cabinete medicale asociate; d) societate civilă medicală. În cabinetul medical individual îşi exercită profesia medicul titular, care poate avea ca salariaţi ori colaboratori medici sau orice altă categorie de personal. Cabinetele individuale se pot grupa formând cabinete medicale grupate, pentru a-şi crea facilităţi economice comune, păstrându-şi individualitatea în relaţiile cu terţii. Cabinetele individuale se pot asocia formând cabinete medicale asociate, în scopul exercitării în comun a activităţii şi al asigurării accesului permanent al pacienţilor la servicii medicale complete. Medicii titulari ai unor cabinete asociate îşi păstrează drepturile şi responsabilităţile individuale prevăzute de lege. Societatea civilă medicală este constituită din doi sau mai mulţi medici asociaţi şi poate avea ca salariaţi ori colaboratori medici sau orice altă categorie de personal. Cabinetele medicale grupate, precum şi cabinetele medicale asociate pot avea patrimoniu comun. Medicul poate schimba oricând forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea autorităţii care a avizat înfiinţarea şi înregistrarea cabinetului medical. Denumirea cabinetului medical va reflecta obligatoriu specificul activităţilor care se vor desfăşura, înscrise în autorizaţia de liberă practică a medicului, eliberată în condiţiile legii. Cabinetele medicale se înfiinţează la cererea medicului sau a grupului de medici, în funcţie de forma de organizare. Actul de înfiinţare a cabinetelor medicale este certificatul de înregistrare în Registrul unic al cabinetelor medicale, care se întocmeşte şi se păstrează de autoritatea sanitară publică, respectiv de direcţiile de sănătate publică judeţene sau de Direcţia de sănătate publică a municipiului Bucureşti. O copie de pe certificatul de înregistrare se înmânează titularului cabinetului medical. Documentaţia necesară pentru înregistrarea cabinetului medical se stabileşte prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei. Înfiinţarea de sedii secundare va respecta întreaga procedură de înfiinţare a cabinetelor medicale.