Schimbarea prenumelui D.T., de 39 de ani, din mediul rural, ar dori să ştie cum poate schimba prenumele copilului pe care îl adoptă. Conform art. 53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, adoptatul dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului. Dacă adopţia se face de către doi soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, adoptatul va purta acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia numele pe care adoptatul urmează să-l poarte. Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat. În cazul adopţiei unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia. Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act. Dacă nu s-a uzat de aceste prevederi legale, singura posibilitate de schimbare a prenumelui copilului este cea prevăzută de Ordonanţa nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice care, în art. 4 alin 3, precizează că sunt considerate justificate şi cererile de schimbare a numelui în cazul în care persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume. Persoana care solicită schimbarea numelui pe cale administrativă va depune o cerere la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, denumit în continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul. Cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată şi să fie însoţită de următoarele acte: a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui; b) un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, în care a fost publicat, extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de un an; c) consimţământul, dat în formă autentică, al celuilalt soţ, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei; d) copie de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, în cazurile prevăzute de lege; d1) cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solicitantului; e) orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale. Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicţie ori este declarat judecătoreşte dispărut sau decăzut din drepturile părinteşti. În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată şi de acesta. Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând. Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului. Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele şi, dacă este cazul, cu opoziţiile, se trimite spre soluţionare de către serviciul public local către serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti. Serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă şi, după analizarea temeiniciei cererii, precum şi a opoziţiilor făcute, propune, motivat, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii. Dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată cererea. Serviciul public va încunoştinţa de îndată solicitantul, iar după depunerea de către acesta a dovezii de plată a taxei extrajudiciare de timbru prevăzute de lege, îi va elibera o copie de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui. Dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoştinţă cel în cauză nu a depus dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, serviciul public va restitui organului emitent copia de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui. Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere, precum şi a celui de căsătorie, atunci când este cazul. În acest scop serviciul public la care s-a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice care au în evidenţă actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziţia de schimbare a numelui. Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere. De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziţia de schimbare a numelui. Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziţiei de admitere a schimbării numelui. Concediile pentru formare profesională S.D., de 32 de ani, din mediul urban, ar dori să cunoască prevederile legale referitoare la concediile pentru formare profesională. Salariaţii au dreptul să beneficieze, la cerere, de concedii pentru formare profesională, precizează art. 149 din Codul Muncii. Concediile pentru formare profesională se pot acorda cu sau fără plată. Concediile fără plată pentru formare profesională se acordă la solicitarea salariatului, pe perioada formării profesionale pe care salariatul o urmează din iniţiativa sa. Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai cu acordul sindicatului sau, după caz, cu acordul reprezentanţilor salariaţilor şi numai dacă absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii. Cererea de concediu fără plată pentru formare profesională trebuie să fie înaintată angajatorului cu cel puţin o lună înainte de efectuarea acestuia şi trebuie să precizeze data de începere a stagiului de formare profesională, domeniul şi durata acestuia, precum şi denumirea instituţiei de formare profesională. Efectuarea concediului fără plată pentru formare profesională se poate realiza şi fracţionat în cursul unui an calendaristic, pentru susţinerea examenelor de absolvire a unor forme de învăţământ sau pentru susţinerea examenelor de promovare în anul următor în cadrul instituţiilor de învăţământ superior. În cazul în care angajatorul nu şi-a respectat obligaţia de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la formare profesională în condiţiile prevăzute de lege, salariatul are dreptul la un concediu pentru formare profesională, plătit de angajator, de până la 10 zile lucrătoare sau de până la 80 de ore. Perioada în care salariatul beneficiază de concediul plătit se stabileşte de comun acord cu angajatorul. Durata concediului pentru formare profesională nu poate fi dedusă din durata concediului de odihnă anual şi este asimilată unei perioade de muncă efectivă în ceea ce priveşte drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul. Cine beneficiază de asistenţă judiciară? N.I., de 52 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie dacă poate beneficia de asistenţă judiciară, deoarece nu dispune de veniturile necesare pentru a suporta cheltuielile unui proces. Conform art. 74 - 81 din Codul de procedură civilă, cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate cere instanţei să-i încuviinţeze asistenţă judiciară. Asistenţa judiciară cuprinde: 1. acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar şi a cauţiunilor; 2. apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor. Asistenţa judiciară poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii, în totul sau numai în parte. Sumele necesare asistenţei judiciare gratuite se stabilesc anual prin legea bugetului de stat. Cererea de asistenţă judiciară se face în scris şi se depune la instanţa de judecată pentru situaţiile prevăzute în primul caz şi la baroul avocaţilor pentru situaţiile prevăzute în cel de al doilea caz. Cererea va cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului pentru care se solicită asistenţa, identitatea, domiciliul şi starea materială a solicitantului, ataşându-se, totodată, dovezi scrise despre veniturile sale şi despre obligaţiile de întreţinere sau de plată pe care el le are faţă de alte persoane. Instanţa va cerceta cererea, putând solicita în legătură cu aceasta lămuriri şi dovezi părţilor sau informaţii scrise autorităţilor competente. Asupra cererii instanţa se va pronunţa, fără dezbateri, prin încheiere dată în camera de consiliu. Cererea împreună cu încheierea de încuviinţare a asistenţei prevăzute pentru apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor se trimit, de îndată, baroului, pentru a proceda la asigurarea asistenţei judiciare în cauză, potrivit legii. Încheierile nu sunt supuse niciunei căi de atac. Orice parte interesată va putea înfăţişa oricând instanţei dovezi cu privire la situaţia reală a celui căruia i s-a încuviinţat cererea; asistenţa judiciară nu se suspendă în cursul noilor cercetări. Dacă instanţa constată că cererea de asistenţă a fost făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea adevărului, ea poate, prin încheiere, să oblige partea la plata sumelor datorate. Dreptul la asistenţă se stinge prin moartea părţii sau prin îmbunătăţirea stării sale materiale. Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea asistenţei judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Avocaţii desemnaţi pentru asigurarea apărării şi asistenţei au dreptul să ceară instanţei de judecată ca onorariul lor să fie pus în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Dispozitivul hotărârii, precum şi încheierea privind obligaţia de plată a sumelor constituie titlu executoriu. În cazul în care titlul executoriu este temei pentru executarea unei creanţe bugetare, acesta va fi comunicat din oficiu organelor competente. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti P.M., de 53 de ani, din mediul rural, întreabă în ce condiţii poate cere revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Conform art. 322 - 328 din Codul de procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; 2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; 3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză; 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi de loc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs. În cazul când una dintre instanţe este Curtea Supremă de justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă; 8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; 9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere. În cazul precizat la pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotărâre. Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. în cazurile prevăzute de pct. 1, 2 şi 7 - în prima situaţie, de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 - în cea de a doua situaţie, de la pronunţarea ultimei hotărâri; 2. în cazul prevăzut de pct. 3, de la cel din urmă act de executare; 3. în cazurile prevăzute de art. pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; 4. în cazurile prevăzute de pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 5. în cazurile prevăzute de pct. 6, de la comunicarea hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste din urmă două cazuri termenul fiind de 6 luni. În cazul precizat de pct. 8 termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării. Pentru motivul prevăzut la pct. 9, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I. Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face precizarea existenţei hotărârii dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite. Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul, cu excepţia cazului în care instanţa de revizuire este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei hotărâre este irevocabilă. Contractul de comodat C.M., de 37 de ani, din mediul urban, ar dori să ştie care sunt prevederile legale conform cărora poate încheia un contract de comodat. Conform art. 1560 - 1575 din Codul Civil, comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de el, cu obligaţia de a-l înapoia. Comodatul este esenţial gratuit. Împrumutătorul rămâne proprietarul lucrului dat împrumut. Obligaţiile ce se formează în puterea comodatului trec la moştenitorii comodantului şi ai comodatarului. Dacă însă împrumutarea s-a făcut în privinţa numai a comodatarului şi numai persoanei lui, moştenitorii lui nu pot să continue să se folosească de lucrul împrumutat. Comodatarul este dator să se îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat, şi nu poate să se servească decât la trebuinţa determinată prin natura lui, sau prin convenţie, sub pedeapsa de a plăti daune-interese, dacă se impune. În cazul în care comodatorul se serveşte de un lucru la o altă trebuinţă, ori pentru un timp mai îndelungat decât se cuvine, atunci rămâne răspunzător de pierderea cauzată, chiar prin caz fortuit. Dacă lucrul împrumutat piere datorită cazului fortuit de la care comodatarul l-ar fi putut sustrage, subrogându-i un lucru al său, dacă el, neputând scăpa unul din două lucruri, a preferat lucrul său, atunci este răspunzător de pierderea celuilalt. Dacă lucrul se deteriorează cu ocazia întrebuinţării pentru care s-a dat cu împrumut, şi fără culpă din partea comodatarului, acesta nu e răspunzator. Comodatarul nu poate să reţină lucrul cu titlu de compensaţie pentru creanţa ce are asupra comodantului. Dacă mai multe persoane au luat împreună cu împrumut acelaşi lucru, ele sunt solidar obligate către comodant. Comodantul nu poate să ia înapoi lucrul împrumutat, înainte de trecerea termenului convenit sau, în lipsa convenţiei, înainte de a-i fi servit la trebuinţa pentru care s-a dat cu împrumut. Dacă însă în cursul termenului sau mai înainte de a se fi îndestulat trebuinţa comodatarului, comodantul însuşi ar cădea în trebuinţă mare şi neprevăzută de acel lucru, judecătorul poate, după împrejurări, să oblige pe comodatar la restituire. Dacă, în curgerea termenului, împrumutatul a fost silit, pentru păstrarea lucrului, să facă cheltuieli, necesare şi aşa de urgente încât să nu fi putut preveni pe comodant, acesta va fi dator să i le înapoieze. Dacă lucrul împrumutat are un defect încât să poată dăuna pe acel ce se serveşte de dânsul, comodantul rămâne răspunzător de daune, dacă cunoscând acele defecte nu l-a prevenit pe comodator.