Ura şi răutatea nasc monştri
Viaţa fără fard
Deşi se credea unicul copil al părinţilor înstăriţi, după moartea mamei - fiică de protopop -, tatăl şi-a adus în bătătură o femeie divorţată cu o fetiţă. De la început copiii nu s-au înţeles, cearta devenind o stare cotidiană permanentă. Mama vitregă, rea şi hapsână cu băiatul, Aurel, îşi răsfăţa fiica, Anuska, asigurând-o că la majorat va primi o dotă mare, până atunci ea reuşind să legalizeze legătura cu stăpânul unor pământuri, livezi şi vii întinse. Orbit de atenţia şi drăgălăşeniile false ale fostei concubine, ajunsă stăpână peste tot avutul, Iosif, bogătaşul împrejurimilor a adoptat-o pe Anuşka, dar a refuzat să se căsătorească cu mama ei. Aurel creştea, iar o dată cu el şi frustrările. Ducea dorul mângâierilor, dragostei şi îmbrăţişărilor pline de afecţiune ale mamei sale, decedată prematur. Auzea doar voci aspre, piţigăiate şi răutate cât încăpea. Ajuns adolescent, înalt, blond cu ochi verzi de smarald, era râvnit de toate tinerele domnişoare. I-a căzut cu tronc o fetişcană brunetă, cu ochi de mărgea, minionă şi plină de virtuţi dintr-o familie bună, dar nu atât de înstărită. Ani grei se adunau asupra locurilor lor natale. Nici Iosif, tatăl lui Aurel, nici părinţii Mariei, nu erau de acord ca tinerii să se căsătorească. Ei au hotărât altfel şi s-au refugiat în partea de ţară cunoscută România Mare, unde husarii nu aveau forţa amestecului în viaţa lor. S-au aciuit prin şoproane, grajduri, pe la oameni de bună credinţă pentru a scăpa de husarii urmăritori. Iubirea lor abia mijindă s-a transformat într-un sentiment puternic şi profund. La Chilia Nouă, unde au găsit şi loc şi serviciu, Aurel şi Maria şi-au amenajat o căsută plină cu flori şi dragoste. A venit pe lume primul copil, Felicia-Victoria, o fetiţă brunetă cu ochi de ciocolată, frumoasă ca Maria, dar şi ca bunica (mama lui Aurel). Anuska a rămas acasă, fiind acum unicul copil. Peste doi ani de zile, mama ei a mai adus în bătătură un alt copil, băiatul pe care-l abandonase la naştere, tatăl acestuia fiind grăjdar la o moşie din apropiere. Dar Anuska dicta tot. Mama ei o susţinea, bătrânul Iosif ajungând să-şi renege propriul fiu, pe Aurel, sânge din sângele lui. Dintr-un bărbat plin de putere şi voiciune ajunsese aproape o epavă. Îl rodeau sentimente contradictorii: falsitatea şi răutatea care o primea în locul atenţiei, gingăşiei şi dragostei pe care o avusese când prima soţie trăia. Ştia că a greşit, dar nu mai putea face nimic. Aurel nu dădea semne de viaţă, moşia era invadată de trupele maghiare, care făceau festin după festin, consumând tot ce adunase cu grijă în grajduri, hambare, pivniţă şi pod. Unul dintre "oaspeţi" a violat-o pe Anuska, dar mama n-a zis nimic, trecând totul sub tăcere, până când sarcina n-a mai putut fi ascunsă.
Nuntă forţată de împrejurări
I-au găsit repede un soţ, băiat chipeş, dintr-o familie scăpătată, dar care râvnea după avere. A luat-o de soţie, ştergând astfel ruşinea abătută asupra lor. Anuska a adus pe lume doi băieţei frumoşi. Departe de casă, Aurel şi Maria se bucurau de venirea pe lume a celei de-a doua fetiţe, Maria, jinduind să ajungă cât mai repede la vatra părintească. Anuska a moştenit "calităţile" mamei sale, creând o stare tensionată în familie, zăpăcindu-şi copiii cu stările ei confuze. Marcată de violul nefericit, Anuska a ajuns adulterină, sub nasul soţului ei. N-o interesa decât starea ei de beatitudine, creată de partidele îndelungate de sex în afara domiciliului conjugal. O vecină i-a spus, când a aflat că Anuska, prin comportamentul ei dezmăţat a destrămat o familie cu trei copii, că blestemul nefericitei mame se va abate asupra celor doi băieţi. Anuska râdea precum târfele care şi-au atins scopul, negândindu-se la ziua de mâine. Fratele scăpătat s-a căsătorit şi el, după ce bătrânul Iosif i-a donat o parte din averea sa şi a plecat de la moşie. Aurel şi Maria n-o stinghereau, ei fiind departe de casă. Din dezmăţ în dezmăţ, Anuska s-a îmbolnăvit. A fost operată, i s-a extirpat un ovar şi a zăcut un an la pat, mai mult de lene şi ifose, exploatându-şi soţul nătâng căruia îi spunea tot timpul cât de mult îl iubeşte.
Blestemul s-a adeverit
Cei doi băieţi ai Anuskăi creşteau frumoşi şi înalţi, doar mintea părea că nu le este totdeauna limpede. La şcoală se comportau violent şi obraznic. Tatăl i-a dus la medic. Diagnosticul a căzut ca un trăsnet: amândoi aveau o suferinţă psihică, unul schizofrenie paranoidă, celălalt - encefalopatie cu comportament dizarmonic. Bătrânul medic i-a spus tatălui că băieţii nu vor fi normali niciodată. Atunci şi-a adus aminte tatăl lor că Anuska fusese avertizată şi a realizat că dezmăţul ei adulterin pe care l-a crezut a fi o bârfă de la ţară, fusese adevărat. S-a întors acasă şi nu i-a spus nimic Anuskăi. Mai ales că, între timp, şi ei i s-a depistat că suferă de diabet.
Băiatul cel mare, Ion, s-a jucat cu puşca de vânătoare a tatălui şi a apăsat pe trăgaci din joacă, când arma era îndreptată asupra unei adolescente care nu-i dorea compania, neîmpărtăşindu-i nici sentimentele. A murit, secerată pe loc de glonţul ucigaş. Având o boală psihică, Ion a scăpat de închisoare, îndurerând pentru vecie părinţii tinerei decedate. Alte blesteme s-au abătut asupra familiei Anuskăi.
Băiatul cel mic, Tores (după numele unuia dintre amanţi), dădea spargeri după spargeri, scăpând de fiecare dată, datorită bolii pe care o avea. Amândoi băieţii şi-au întemeiat familii, "uitând" să le vorbească soţiilor despre suferinţele lor psihice. Căsniciile le-au fost un coşmar până au ajuns la divorţ. Anuska nu s-a bucurat de statutul de bunică, inclusiv fiii ei repudiind-o. Soţul i-a rămas fidel, considerând că pentru averea primită ca dotă trebuia să fie cinstit. Lumea îl considera un papă-lapte. A murit înaintea Anuskăi, trecând toată averea pe numele ei. Ion şi Tores erau clienţi permanenţi ai spitalelor psihiatrice, familiile lor destrămându-se. Anuska făcea rău unde şi cât putea, dând vina pe soarta ei crudă şi nu pe comportamentul şi viaţa ei scandaloasă. Şi-a îngropat şi mama, internată în prealabil la un cămin de bătrâni, i-a despărţit pe Aurel de Maria, le-a luat moştenirea lăsată de bunicul Iosif şi îşi trăieşte acum bătrâneţea singură. A invidiat-o întotdeauna pe Maria, cumnata ei, trecută şi ea în lumea umbrelor, pentru frumuseţea ei (exterioară şi interioară), n-a fost la înmormântare, bârfind-o în continuare, dacă o mai asculta cineva. Ajunsese la capătul răbdării. S-a sinucis, luând o supradoză de tranchilizante. A lăsat o scrisoare în care îşi recunoaşte toate păcatele, rugându-i pe toţi cei cărora le-a pricinuit un rău să o ierte, pentru odihna sufleutlui său zdruncinat.



Comentarii
Nu există nici un comentariu.