Srada Hortensiei din Oradea era cândva o mică uliţă pierdută în labirintul unor străduţe înguste, cu iz medieval, ce se încolăceau în jurul străzii de azi. Locul te fascinează din prima clipă, căci în aerul cu miros de tei se intersectează rugăciunile citite de către un om aşezat într-un scaun cu rotile în faţa unei case vechi. Numele bărbatului este Ştefan Farkas, are 47 de ani, şi de când se ştie îşi duce viaţa aşa, ţintuit de soartă într-un scaun cu rotile, mişcarea şi independenţa însemnând pentru el un vis ce nu se va transforma niciodată în realitate. O casă mică în care trăiesc două suflete mari Am intrat într-o casă mică, veche, dar cu ?acel ceva? pe care rar îl poţi întâlni. În curtea mică, o sumedenie de flori de toate culorile te întâmpină încercând, parcă, să aducă veselie în sufletul unor oameni care pot spune că ştiu cu adevărat ce înseamnă greul vieţii. Două suflete îşi duc viaţa aici, primul, bărbatul imobilizat, şi singura persoană care, în pofida vârstei de 85 de ani, îi poartă încă de grijă, mama lui. La doar un an şi jumătate, Ştefan s-a îmbolnăvit de o boală cumplită, poliomielită, greu vindecabilă şi cu sechele grave. Cu toate drumurile făcute de părinţi, cu toţi banii cheltuiţi, nu a putut să îşi recapete sănătatea, chiar şi faptul că este în viaţă fiind o minune. Dar ce contează faptul că nu te poţi mişca, dacă sufletul poate să zburde în voie, iar inima îţi este deschisă către fericire? Pentru majoritatea dintre noi, fericirea capătă forme diferite, fiecare este fericit dacă reuşeşte ceva, dacă are ceva, pentru Ştefan, însă, fericirea este reprezentată de cărţile de rugăciune pe care le are cu el întotdeauna. Credinţa este cea care l-a ajutat să meargă mai departe, şi prin credinţă a înţeles că suferinţa este calea către mântuire. Obstacole depăşite prin optimism "De multe ori, când am ajuns la spital, eram pe moarte. Auzeam doar medicii spunând "trebuie operat de urgenţă". Îi priveam speriat, fiindcă auzisem că operaseră un om, iar acesta murise. Mi s-a făcut frică, dar nu aveam de ales. Totdeauna am fost optimist. M-am rugat lui Dumnezeu să nu simt când mor, iar de când am ieşit din spital cărţile de rugăciune sunt cele care îmi vin în ajutor. Niciodată nu mi-a trecut prin gând să cerşesc aşa cum fac alţii şi să îmi dezonorez familia." Cei doi oameni trăiesc din două pensii care împreună ajung la 2.600.000, şi abia ajung pentru plata unor taxe (curent electric, întreţinere etc.). Ca să nu mai punem la socoteală medicamentele de care amândoi au atâta nevoie. Cu toate acestea, nu se plâng niciodată, nu au cerut niciodată ajutorul nimănui, acceptând să îşi ducă soarta care le-a fost dată. Sunt mulţumiţi cu ceea ce au, sunt mulţumiţi că se au unul pe celălalt. Optimismul îl ajută pe om să învingă chiar şi moartea, şi, poate, aşa a fost şi în cazul lui Ştefan, un om care a reuşit să îşi transforme viaţa într-o existenţă minunată, în pofida tuturor obstacolelor care i-au stat înainte. L-am lăsat pe Ştefan în faţa casei, cu geamul de la stradă deschis, păzit de bătrâna lui mamă, citind cu drag din cărţile lui. Părăsind casa lor, ne-a cuprins un sentiment de vinovăţie, pentru că noi, oamenii, nu ştim să fim recunoscători pentru ceea ce am primit de la viaţă, uitând că singura comoară care contează cu adevărat este cea din sufletul nostru. Pe strada Hortensiei, Ştefan aşteaptă zilnic o vorbă bună şi un cuvânt de mângâiere...