Ediţia a XVIII-a - Tokyo 1964 Decizia CIO de a desemna drept gazdă a JO din 1964 o ţară din Extremul Orient a provocat discuţii aprinse, dar alegerea forului olimpic a fost excelentă, japonezii reuşind să ducă la capăt una dintre cele mai reuşite ediţii, desfăşurată în condiţii deosebite, care i-au surprins (plăcut) atât pe sportivi, cât şi pe turiştii veniţi să urmărească Jocurile. Comuniunea între diferita şi puţin cunoscuta societate japoneză şi cea de pe bătrânul continent s-a realizat prin sport, fiind cunoscută afinitatea japonezilor pentru mişcare, considerată indispensabilă unei vieţi sănătoase. Dezvoltarea tehnologiei a permis transmiterea întrecerilor la televiziune, o premieră în domeniu. Şi de această dată, olimpicii români şi-au făcut datoria, ei obţinând 12 medalii şi aproximativ 100 de puncte, ceea ce a permis României să se menţină printre ţările fruntaşe la Olimpiadă. Mihaela Peneş furnizează marea surpriză a Olimpiadei Conform obiceiului, atletismul a dominat audienţele, spectaculoasele întreceri atletice atrăgând numeroşi spectatori în tribunele Stadionului Olimpic din Tokyo. Dacă victoria "marii blonde" la săritura în înălţime n-a surprins pe nimeni (Iolanda Balaş a continuat singură concursul, celelalte competitoare oprindu-se la 1,82 m, reuşind o săritură de 1,90 m, ceea ce i-a adus un nou titlu olimpic, devenind singura dublă campioană olimpică din istoria atletismului românesc), finala probei feminine de aruncare a suliţei a adus la rampă o tânără de doar 17 ani din România, Mihaela Peneş, care le-a depăşit cu nonşalanţă pe mai titratele ei adversare, trimiţând suliţa la 60,54 m, distanţă ce s-a dovedit prea mare pentru restul finalistelor, astfel că eleva de 17 ani devine campioană olimpică, transformându-se peste noapte dintr-o ilustră necunoscută într-o mare vedetă. În nota obişnuită a evoluat aruncătoarea de disc Lia Manoliu, medaliată cu bronz, în timp ce Viorica Viscopoleanu a terminat a cincea la săritura în lungime. "Profesorul" Constantin ratează un penalty În afara medaliilor de aur de la atletism, olimpicii români s-au remarcat în întrecerile de kaiac-canoe (Andrei Igorov, un demn urmaş al lui Leon Rotman, caiacistul Andrei Vernescu, dublu medaliat cu bronz au confirmat că românii rămân specialişti ai probei), în cele de lupte, prin succesele lui Valeriu Bularca (medalie de argint), Dumitru Pârvulescu şi Ion Cernea (medalii de bronz), precum şi în cele de tir, medalia de argint obţinută de Ion Tripşe la pistol viteză confirmând că moştenirea lăsată de Ştefan Petrescu este pe mâini bune. Foarte aproape de un succes major a fost naţionala olimpică de fotbal, clasată pe locul V, după ce a fost învinsă, la penalty-uri, de Ungaria, viitoarea campioană olimpică. Finalul acelui meci a marcat, pentru mulţi ani, cariera unui mare fotbalist, Gheorghe Constantin, ratarea sa nefiind iertată mulţi ani de microbiştii români. Însă psihicul de fier şi talentul celui supranumit "Profesorul" i-au permis să revină şi să-şi continue cu succes cariera atât la club (Steaua Bucureşti), cât şi la echipa naţională. Pentru că au fost stabilite recorduri de participare, de debut olimpic şi numeroase performanţe mondiale şi olimpice, întrecerea găzduită de capitala Japoniei a fost numită şi "Olimpiada Recordurilor". Lupta pentru supremaţie s-a dat, ca de obicei în ultimii ani, între cele două superputeri sportive, SUA şi URSS, la Tokyo impunându-se americanii. În concursul de gimnastică a strălucit marea gimnastă din Cehoslovacia, Vera Caslavska, iar maratonul a revenit marelui campion etiopian, Bikila Abebe (pentru a doua oară consecutiv).