Ediţia a IV-a - Londra 1908 Olimpiadele din 1900 şi 1904 au stârnit vii proteste în lumea olimpică, astfel că grecii şi-au intensificat eforturile pentru a primi organizarea perpetuă a JO, cerere refuzată de Pierre de Coubertin, acesta acordându-le însă elenilor o palidă consolare: organizarea unei ediţii intermediare, în 1906, care sărbătorea 10 ani de la reluarea Jocurilor Olimpice, nerecunoscută însă niciodată de CIO. Congresul CIO din 1906 a acordat Londrei cinstea găzduirii ediţiei a IV-a a Olimpiadei de Vară, capitala engleză fiind preferată Romei, considerată de mulţi drept principala favorită. Pentru a treia oară consecutiv, JO s-au disputat la concurenţă cu o Expoziţie Universală, astfel că ediţia engleză din 1908 a fost cea mai lungă din istoria Olimpiadelor moderne. Jocurile Olimpice capătă identitate Începând cu ediţia londoneză, JO dobândesc un profil propriu, devenind cea mai importantă competiţie polisportivă din lume. Pentru prima dată, se construiesc special un stadion cu tribune încăpătoare, un bazin de înot, se încearcă crearea unui climat propice performanţei. Ca de obicei, atletismul a monopolizat interesul, majoritatea probelor fiind adjudecate de sportivii americani şi britanici. Au apărut şi câteva elemente noi în probele atletice: aruncarea discului s-a efectuat atât prin procedeul clasic, de pe loc, cât şi prin cel modern, cu piruetă; s-a introdus o probă nouă, aruncarea suliţei; la săritura cu prăjina s-a folosit, pentru prima dată, prăjina de bambus (accesoriu ce va fi la modă zeci de ani). Eforturile atleţilor de pretutindeni au fost răsplătite cu numeroase recorduri mondiale şi olimpice. Gazdele şi-au tăiat partea leului De această dată, gazdele au dominat majoritatea probelor, în special cele de nataţie şi sporturile tradiţionale: ciclism, lupte libere, tir, box, lupte libere, canotaj, dar şi unele introduse doar la această ediţie: polo călare, tir cu arcul, motonautică, astfel că britanicii şi-au asigurat, fără probleme, locul întâi pe naţiuni. Să spunem că la acest succes o contribuţie importantă au avut-o şi arbitrii, majoritatea localnici, care i-au avantajat adesea pe sportivii ţării gazdă. Olimpiada londoneză n-a fost lipsită de unele incidente, legenda pomenind episodul cu organizatorii care ar fi uitat, cu intenţie, drapelul american la festivitatea de deschidere, răspunsul yankeilor fiind prompt, aceştia neprezentându-se la o cursă atletică pentru că nu le plăceau pantofii adversarilor. Vedeta Olimpiadei din 1908 a fost englezul Henry Taylor, triplu campion olimpic la nataţie, supranumit de presa acelor vremi " Steaua întrecerilor olimpice". O altă premieră a reprezentat-o distanţa pe care s-a desfăşurat cursa de maraton, alergându-se pe distanţa clasică de 42,195 km, care va fi oficializată abia în 1924. Cursa a fost câştigată de italianul Dorando Pietri (un brutar din Capri), e drept că ajutat de câţiva oficiali, printre care şi celebrul scriitor Sir Arthur Conan Doyle, care l-au luat pe sus pe atletul italian (sufocat de căldură, acesta s-a prăbuşit cu câţiva metri înainte de finiş) şi l-au ajutat să treacă linia de sosire. Al doilea clasat, americanul Hayes, a făcut contestaţie (acceptată) şi a devenit campion olimpic, însă povestea italianului din Capri a impresionat întreaga lume. Deşi au existat câteva deficienţe de natură organizatorică, precum şi unele condiţii nefavorabile, întrecerile de la Olimpiada londoneză au depăşit, sub multe aspecte, realizările de la Olimpiadele anterioare.