Dijon, Franţa Carte de vizită: studentă Erasmus din ROMÂNIA, venită la studii pe o perioadă de patru luni Cred că multora dintre noi li se întâmplă să viseze cu ochii deschişi la Occident şi să îşi imagineze câinii cu covrigi în coadă pe străzile din străinătate. Şi mulţi dintre noi au nevoie să păşească dincolo de graniţă, pentru a se convinge că totul nu e decât un miraj. Spun asta pentru că am întâlnit studenţi români stabiliţi la Dijon şi care au avut timp suficient să facă comparaţiile de rigoare dintre România şi Franţa. Oana, venită în urmă cu 3 ani în Franţa cu o bursă Erasmus, e înscrisă în momentul de faţă la facultatea de limbi străine, anul III, şi la un masterat de literatură franceză. (Partea bună a studierii în Franţa e că la facultate intră oricine vrea, costul unui an universitar e de 180 euro, iar marea triere a studenţilor se face încă din anul întâi.) Oana a decis să rămână în străinătate datorită nivelului de viaţă mai ridicat şi tehnologizat, pentru tot ce nu îţi oferă România unui tânăr. Ironia situaţiei în care ea, la fel ca mulţi alţii, se află e că renunţă la relativa bunăstare pe care o aveau în România, pentru a veni aici şi a lucra non-stop pentru nişte bani care nu au cum să le ajungă. Atunci, ajungi să te pretezi la nişte munci umilitoare în raport cu studiile tale şi cu vechea ta condiţie socială. Faci atâtea sacrificii pentru a reuşi să răzbaţi şi recunoaşterea o primeşti sau nu după ani şi ani de zile. Şi dacă, până la urmă, chiar reuşeşti să te menţii pe linia de plutire, realizezi că rămâi în continuare un intrus în societatea franceză, care, probabil, nu se va integra niciodată în sistemul de aici. Când începi să cunoşti obiceiurile franceze şi să te confrunţi cu problemele vieţii cotidiene, ai ocazia să observi şi anomaliile din spatele aparentei perfecţiuni. Asta pentru că ajungi să întrezăreşti în spatele zâmbetului francez şi al falsei amabilităţi golul interior şi blazarea. Ca student străin te bucuri foarte mult când reuşeşti să comunici cu colegii francezi şi te entuziasmezi că ai reuşit să îţi faci cunoştinţe, pentru că de prietenie cam rar poate fi vorba, dar surpriză: până data următoare când te întâlneşti cu aceeaşi persoană cu care credeai că ai stabilit o legatură, te trezeşti că nu te mai recunoaşte sau că nu mai vrea să te recunoască. Şi atunci o iei de la capăt: alte cunoştinţe, alte uitări. O altă problemă cu care te confrunţi aici când mergi în cluburi e discriminarea. Adică intri sau nu într-un club, în funcţie de culoarea pielii. Dacă eşti alb, norocul tău, dar dacă pielea ta are o tentă ciocolatie, nici o şansă. Şi atunci se mai miră francezul de ce sunt arse maşini în mod regulat în faţa căminelor din Dijon. Chiar nu cred că modul acesta de discriminare poate duce altundeva decât la violenţă şi într-o ţară ca Franţa, care se vrea democratică (şi prin asta cred că se înţelege şi respectarea drepturilor omului), o asemenea atitudine pare cu totul nelalocul ei. Iar când vine vorba de Universitate, auzi aceleaşi poveşti cu lipsa de bani ca şi acasă. Una dintre profesoarele de limbă engleză ne spunea că departamentul de limbi a hotărât să reducă catedrele profesorilor şi să comprime grupele de seminar din cauza fondurilor insuficiente acordate pentru acest an universitar. În cele din urmă, totul se rezumă la mila profesorilor, care continuă să îşi ţină cursurile, chiar dacă nu primesc nici o remuneraţie. Primul lucru care îţi trece prin minte e că te afli din nou în aceeaşi situaţie ca şi în România. Cu un an în urmă, câţiva profesori de la Facultatea de Litere din Oradea făceau aceeaşi muncă caritabilă, pentru că nici una din orele lor suplimentare nu era platită. Până data viitoare, încerc să văd printre fulgii de nea rătăciţi ce se mai ascunde în spatele faţadei franceze şi să fac mici însemnări!