Dijon, Franţa Carte de vizită: studentă Erasmus din ROMÂNIA venită la studii pe o perioadă de patru luni Mare fericire, mare: a venit vacanţa! La orizont apare un răgaz de două săptămâni, în care se poate vizita Franţa cu rucsacul atârnând plin de cărţi de citit pentru examenele de început de ianuarie. Pătruns de bucuria că în viitorul apropiat te vei plimba, în sfârşit, prin Paris, parcă vezi lumea cu ochi mai îngăduitori sau, pur şi simplu, lumea chiar se schimbă în pragul sărbătorilor. În ultima săptămână, am văzut francezi bine-dispuşi, veseli, plini de viaţă şi chiar râzând (trebuie notat în calendar). Evident că îţi vine să te întrebi dacă mai eşti în Franţa şi dacă nu ai fost teleportat în alt colţ al universului. Foarte bizar ! Oricum, te simţi un cu totul alt om după trei luni trăite în Franţa. Ai reuşit să te acomodezi, să te integrezi într-o mică măsură, dar prea târziu pentru că mai ai doar o lună de savurat. Se spune că după perioada critică de trei luni, nu-ţi mai doreşti să te întorci acasă. Adevărat sau nu, abia după atâtea luni ajungi să te simţi cu adevărat în largul tău. În anii precedenţi, cel puţin şase studenţi români au hotărât să-şi prelungească bursa Erasmus pe un an întreg sau chiar să se stabilească defintiv în Franţa, asta numai după ce s-au văzut forţaţi să se întoarcă în ţară. E foarte greu să-ţi imaginezi reacţiile pe care le vei avea atunci când sejurul se va apropia de final. Părerea de rău va fii acolo undeva în interior, dar intensitatea probabil că variază de la un individ la altul. Când pleci de aici ţi se face o prognoză : după maximum trei săptămâni de stat acasă, îţi doreşti să te întorci în străinătate şi să nu mai auzi de aşa-zisul dor de România. Asta se spune, iar până la proba contrarie nu ai altă alternativă decât să crezi. Ce-ţi aduce viitorul : surpriză. Pentru moment, eşti însufleţit de căldura sărbătorilor, de vizitatul zecilor de magazine din centrul oraşului şi de micile cadouri pe care ţi le oferi ca bonus pentru că ai reuşit să supravieţuieşti. Apoi, eşti încântat că ai avut strălucita idee de a te înscrie într-un cor în care se cântă colinde şi ai cu ce să-ţi umpli timpul. În campus e pustiu. Rar vezi ţipenie de om. Parcă eşti în Vestul Sălbatic din care mai evadezi ca să mergi să colinzi în vreun spital, o casă de copii sau pur şi simplu să te alături altor zeci de colindători în centrul oraşului. Făcând parte din cor, ai senzaţia de apartenenţă la un grup şi nu te mai simţi al nimănui. Contezi pentru cineva de aici, nu numai pentru cei dragi de acasă. Primul Crăciun petrecut departe de casă se apropie. Stai singur într-o cameră de cămin cu un brăduţ artificial împodobit şi cu multă beteală ca să-ţi umple nu numai camera, ci şi golul, sau mai degrabă lipsa afecţiunii cu care eşti obişnuit să fii copleşit în ajun de sărbătoare. Dar nu eşti cu totul trist pentru că vin întăriri din România care-ţi aduc toată căldura de acasă. E de ajuns ca o singură persoană dragă să vină din ţară ca să-ţi lumineze tot sufletul. Până data viitoare, visez cu ochii deschişi la fiecare Crăciun petrecut acasă, la familie, la prieteni, la toţi cei cu care mi-ar fi plăcut să-mi petrec sărbătorile. Sper să "nu uit" să-l trăiesc pe cel francez, care probabil are o aromă diferită...