În ultima vreme, ochii mei au început să cunoască multă tristeţe şi asta în urma tuturor atentatelor recente din lume. Mincinoasă aş fi, dacă aş spune că nu am vărsat nici o lacrimă pentru ei, cei care ne sunt departe şi pe care îi iubim, căci sunt români, sunt de-ai noştri. Meditând asupra vieţii care ne poartă pe nebănuite culmi ale tristeţii, m-am întrebat dacă distanţa care ne desparte de cei dragi slăbeşte intensitatea dragostei noastre pentru ei. Este ea un impediment în calea fericirii a doi oameni care se iubesc? O veche vorbă spune: "Distanţa este precum vântul... spulberă o iubire mică şi o aprinde pe cea mare". Ce sentiment dureros te poate încerca în momentul în care ştii că, undeva în lume, ţi-e sufletul-pereche, îl aştepţi, i te păstrezi şi, apoi, printr-un telefon stupid, o voce rece, neutră, te anunţă că acela pe care îl iubeşti nu mai este. A dispărut, cu speranţa amară în suflet că vă veţi revedea cândva... Trist. Nu pot să nu mă pun în situaţia celor care se iubesc de la distanţă şi care, printr-o nenorocire, nu se vor mai vedea niciodată. Măcar o clipă, prin empatie, puneţi-vă în locul acestor oameni trişti şi încercaţi puţin gustul sentimentului amar al nefericirii. Şi vă mai dau câteva idei la care să meditaţi: este distanţa o piedică pentru doi oameni care se iubesc? V-aţi implica într-o astfel de relaţie? Cu un ton mai optimist şi mai puţin sumbru, vă pup, până data viitoare.