"Prima iubire din viaţa de licean" (II) Aşa cum anunţam săptămâna trecută, datorită faptului că provocării noastre de a vorbi despre "Prima iubire din viaţa de licean" au răspuns foarte mulţi elevi de la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu", ale căror opinii nu puteau fi cuprinse într-o singură pagină, azi, publicăm şi celelalte opinii ale elevilor de la "Mihai Eminescu". Pentru săptămâna viitoare, îi aşteptăm să pună mâna pe condei pe elevii jurnalişti de la Liceul Pedagogic "Iosif Vulcan", cărora le propunem să ne povestească despre "Spiritul Crăciunului". Note despre iubirea cotidiană Iubire... iubire... iubire... a, da, şi iubire! În popor se spune vorba: "Dacă dragoste nu e, nimic nu e". Înţelept mai e şi poporul nostru: cu toate greutăţile prin care a trecut, a avut timp să privească cu atâta profunzime diferite aspecte ale vieţii. Se spune că iubirea ţine de cald şi de foame. Oare? Atunci când iubeşti şi eşti iubit cu adevărat, singurul lucru care contează este esenţa. Serios? Ce minunat ar fi, dacă ne-am iubi cu toţii... Ce patetic şi, totuşi, ce diferită ar fi lumea, dacă am fi conştienţi de necesitatea afecţiunii. Ce ciudat şi plăcut ar fi să găseşti pe cineva căruia să-i pese de tine, fără să ţină cont de aspectul tău fizic, să-ţi fie alături indiferent de dispoziţia în care te afli. Ar fi mirific să întâlneşti o persoană care să nutrească pentru tine sentimente platonice... Dar să fim serioşi, lumea în care trăim nu cunoaşte puritate şi sentimente care duc dincolo de aparenţă. În asemenea lume, iubirea nu este altceva decât un sentiment relativ înălţător care te coboară înapoi pe pământ pentru a te arunca în cele mai întunecate temniţe ale inconştientului. Dar totul trece, pentru că praful se aşterne, rănile se închid, iar tu, fără să îţi dai seama, devii o statuie renascentistă rece şi insensibilă. După un timp, îţi revii. Cunoşti o altă persoană şi speranţele îţi dau iar târcoale. Repede şi sigur, însă totul se duce de râpă... Alexandra FONAI, clasa a X-a B Lucrurile nu sunt atât de roz! Viaţă, familie, fericire... Care este, de fapt, rostul vieţii? Această întrebare şi-au pus-o oamenii dintotdeauna, dar nici până în prezent nu putem găsi un răspuns clar. Desigur, fiecare om priveşte dintr-un alt unghi, dintr-o altă perspectivă. Iubirea este unul dintre cele mai nobile sentimente, unice şi involuntare; pace şi armonie interioară. Cât de des auzim: te iubesc, două cuvinte ce nu semnifică de fapt nimic. Sunt goale şi banale, lipsite de valoare. Adevărata iubire izvorăşte din suflet, încă din primii ani de viaţă. În primii ani de viaţă începem să cunoaştem lumea din jurul nostru, ne ataşăm, ne familiarizăm cu părinţii, cu fraţii, cu mediul înconjurător. Obişnuinţa şi iubirea de familie apare la toţi, indiferent de rasă şi specie. Iubirea e oarecum şi relativă? Cu timpul însă, spre adolescenţă mai exact, iubirea de familie se metamorfozează. Acum, adolescenţii, în funcţie de experienţele prin care au trecut de-a lungul copilăriei, a modului în care au fost crescuţi sau tot ce i-a marcat, vor defini existenţa sau inexistenţa unui ataşament faţă de familie. Pe neaşteptate, nou şi nemaivăzut, îşi face apariţia un nou sentiment, iubirea, atracţia faţă de sexul opus. Astfel, "prima iubire" se face simţită şi va fi extrem de importantă şi-l va marca pe tânăr. Desigur, o dată cu ea va apărea şi eşecul, căci noi avem deseori iluzia că sentimentele ne sunt împărtăşite. Ceea ce e adesea fals. Lucrurile nu sunt atât de roz! La o anumită vârstă, fiecare îşi îndreaptă o parte din iubire şi spre spiritualitate. Iubirea de Dumnezeu naşte credinţa, iar iubirea de viaţă naşte fericirea şi pacea. Oamenii au tendinţa să-şi canalizeze ataşamentul şi faţă de lucrurile materiale pe care oricum nu le vor putea îndesa în coşciug. Apoi, prindem drag şi de casă, de locul natal şi de alte mărunţişuri insignifiante. Definiţii nu există, dar un lucru e cert: iubirea nu se schimbă. Încă de la apriţia omului pe pământ, s-a făcut simţită şi nu a evoluat decât o dată cu omenirea. Ea a fost, este şi va rămâne una dintre cele mai importante componente ale vieţii noastre. Anca ROŞU O lume confuză... Patima mi-a zdruncinat echilibrul şi mi-a spulberat visul de pace în care trăiesc. Te iubesc? Nu reuşesc să-mi definesc propriile gânduri şi fapte... Albastrul ochilor tăi mă urmăreşte neîncetat şi am impresia că mă înec în marea învolburată. Vreau să evadez... nu găsesc picătura de linişte din sufletul meu... Vreau să mă eliberez de nebunia din inima mea. Şi totuşi, te iubesc? Amintirile-mi aleargă-n gând şi totul e confuz? Lumea în care trăiesc e nebună şi dragostea, de asemenea. Aş vrea să plâng, să râd, să te chem, să te alung, dar nu am puterea să te alung, nici măcar din gând şi mi-e teamă să nu confund pasiunea specifică începutului de adolescenţă cu iubirea adevărată. Acum ştiu. Sunt încă un copil şi încă nu pot să definesc această trăire magică, acest mirific sentiment, care te înalţă, dar te şi coboară: iubirea. Ce e iubirea? Pentru mine e momentul în care visez, când simt că plutesc, că zbor într-o altă lume, departe de realitatea cotidiană. În mintea mea, e un veşnic curcubeu de şoapte, cuvinte, gânduri şi senzaţia de... "fluturi în stomac". Acum pot oare să spun: da, te iubesc?! Petronela, clasa a X-a B Iubirea cea cu două feţe Probabil că atunci când spui iubire îţi creezi în minte o imagine feerică: armonie, pace, echilibru, idealizezi acest sentiment pâna la extreme, dar oare, ai pătruns destul de adânc încât să simţi totul? Sau poate nu te-ai adâncit prea mult, încât să mai poţi privi imaginea în ansamblu? Iubirea nu este o zână ce vine cu bagheta ei fermecată şi rezolvă toate problemele umanităţii! Nu! În numele iubirii, noi facem sacrificii, luptăm pentru ceea ce ne dorim pentru noi şi pentru persoana iubită sau persoanele iubite. Dar, în această luptă continuă, rănim, distrugem şi ne purtăm egoist. Şi atunci de ce am spune că iubirea este tot ce ne dorim? Lavinia Biriş, clasa a IX-a C Te iubesc, mă iubeşti... hai să ne căsătorim! Dacă la începutul lumii şi până prin, să zicem, secolul trecut, iubirea ocupa un loc central în viaţa tuturor muritorilor, acum, în secolul XXI, nu i se mai acordă o asemenea importanţă. Oamenii sunt mai cinici, orgolioşi şi pun toată iubirea pe seama atracţiei chimice. Cuvinte de genul "te iubesc" sunt acum goale, lipsite de sens. La urma urmei, "cui îi mai trebuie iubire?", zic unii. "Iubirea nu-ţi ţine de foame", comentează alţii. Şi tot aşa până se ajunge la adevărate polemici pe tema iubirii: avem noi oare nevoie de iubire? Te iubesc, mă iubeşti... hai să ne căsătorim! Da, dragostea prea mare te împinge să faci pasul ăsta. Sau poate nevoia de stabilitate. Sau nevoia de a alinta, a iubi sau a certa pe cineva. După vreo cincisprezece, douăzeci de ani petrecuţi şi la bine şi la rău împreună, apare inevitabil rutina şi devine din ce în ce mai obositoare viaţa în doi. Ajunge un cuvânt din partea celuilalt şi-ţi ieşi din pepeni. Asta să fie iubirea mare de la început? Nu o mai recunoşti... Ioana ŞTEF, clasa a X-a B Diamantul sufletului Sentiment inocent, puritate feciorelnică, miros de trandafir plutind în vid, asta e iubirea. Dorinţă, patimă, suferinţă, nemurire. Ce altceva poate fi în afară de iubire? Aşa cum soarele aruncă scântei pline de lumină, frumuseţe şi dorinţă asupra florilor, aşa angelicul Cupidon aruncă săgeţi înmuiate-n dragoste asupra oamenilor. Sentiment înălţător, care îţi dă aripi până la nori, te învăluie ca o aură protectoare, nelăsându-te atins de răutate, un cuvânt: iubire. Diamantul nepreţuit se află în inimile noastre ascuns într-o încăpere întunecată, închisă cu cheie; în această încăpere avem un cufăr mic, vechi, închis cu mii de lacăte. Cine pătrunde acolo, va găsi fericirea, va găsi nemurirea. Divin, angelic... rămân fără cuvinte... mi se opreşte respiraţia... Mă tem că nu am dreptul să vorbesc despre iubire. Sunt prea puţine cuvinte în această lume care rămân demne şi sclipitoare, atunci când este vorba de acest sentiment. Daniela MAGHIAR, clasa a IX-a C Azi, mâine... pentru totdeauna Adolescenţa este vârsta iubirii, a sentimentelor confuze care pun stăpânire pe mintea, sufletul şi corpul tău, dând frâu liber hormonilor. În sfrâşit că pot explora trupul în care sunt prinşi de atâta amar de vreme. Iubirea este cel mai ciudat sentiment pe care-l poţi simţi în toată viaţa: îţi ia inima cu afecţiune, căldură şi ai senzaţia că nimic rău nu ţi se poate întâmpla acolo sus, în al nouălea cer; dar când eşti mai fericit te împinge înapoi spre pământ, şi ies ghiare şi colţi, sfâşiindu-ţi biata inimă în mii de bucăţele, pe care urmează să le lipeşti, după ce alergi ca nebuna pentru a găsi cel mai bun lipici posibil. Dar tot nu te înveţi minte şi o mai primeşti o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, până când, în sfârşit, după atâta bătaie de cap, îţi găseşti perechea, dacă ai noroc, şi trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi, uitându-vă unul la celălalt cu aceeaşi iubire, chiar dacă sunteţi plini de riduri, cu un început de chelie şi vă daţi seama că v-aţi încurcat protezele; dar nimic nu mai contează acum, după atâţia ani de dragoste fidelă. Raluca RADA, clasa a X-a B Aşa să fie? Iubirea... oare ştim noi ce este? Cunoaştem noi adevăratul sens al acestui cuvânt? Să fie doar un cuvânt sau o infinitate de cuvinte? Unii dintre noi pot spune că au cunoscut iubirea, că au trăit-o, dar oare a fost sentimentul autentic? Adevărul e că toţi avem nevoie de iubire, indiferent de felul în care se manifestă. Este liantul care ţine unit acest Univers, care ne face să fim oameni şi să putem răzbi în viaţă. Fiecare dintre noi doreşte să aibă parte de iubire... Ce plăcut e să fii iubit şi să iubeşti, la rândul tău, să simţi că zbori alături de jumătatea ta, să-ţi împărtăşeşti gândurile cu persoana iubită, să ai pentru cine să trăieşti. Puţini oameni pot spune, din acest punct de vedere, că au cunoscut iubirea adevărată. Şi dacă i-am întreba ce înseamnă, şi mai puţini s-ar exprima pe înţelesul tuturor. Pentru noi, cei care nu am cunoscut-o, iubirea rămâne doar o reprezentare mentală, un ideal. Ştim că există şi doar atât. Auzim mereu de un sentiment minunat, care te duce pe culmile fericirii. Dar aşa să fie?!... Rodica TĂRĂU, clasa a IX-a C Strălucim când iubim... Iubirea ne încearcă fără oprire, ne mistuie şi ne roade ca un vierme, însă tot iubirea ne ridică, când greul vieţii ne apasă. Într-un cuvânt, e diamantul care o dată străluceşte şi radiază, dar, dintr-o singură greşeală, se poate sparge în mii de fragmente, fragmente ce conţin mici părticele din sufletele noastre, ce nu vor mai putea forma niciodată un întreg. Mereu oscilăm între realitate şi ficţiune, însă dragostea e stăpâna inimii noastre şi nimeni şi nimic nu poate schimba acest sentiment. Atunci, ce rost mai are să suferim, să vărsăm lacrimi pentru iubire?! Ea ne cheamă, ne ademeneşte şi ne prinde în plasa ei. Oare putem reuşi să ne eliberăm de această trăire intensă care ne omoară şi ne învie? Strălucim când iubim şi ne ofilim când suferim, însă mereu vrem să ajungem din nou acolo sus, pe culmile cele mai înalte ale fericirii. Atunci dăruiţi iubire şi veţi fi răsplătiţi cu viaţă! Anca NEGRĂU, clasa a X-a B