Linia, punctul şi pata, primul meu abecedar Înainte de a face primii paşi în viaţă, toţi am învăţat limba comunicării, pe care, cu timpul, am început să o îmbogăţim, însă doar unii dintre noi sunt capabili să poarte dialoguri, abordând estetica realităţii, arta. Se ştie că fiecare limbă are alfabetul său ce trebuie memorat pentru a-l putea utiliza. Nu e greu, însă pentru a crea nu e de ajuns să învăţăm alfabetul în care literele se prefac în puncte, silabele în linii, iar cuvintele în pete. Daca vrem să alcătuim fraze şi propoziţii, avem nevoie de un imbold, un pretext şi, bineînţeles, de un intermediar care ar fi ochiul, cu ajutorul căruia vom percepe civilizaţia imaginii; însă doar sufletul va crea cu adevărat ceva dupa bunul său plac. În inima mea arta este totul. Am început să-i folosesc alfabetul la o vârstă fragedă, cu ajutorul hârtiei şi al creionului; mai târziu a devenit o obişnuinţă, iar cu timpul, o necesitate. Cu ajutorul ei simt că pot modela propriul meu univers; mă ajută uneori să mă exprim în tăcere, şi totodată, să trec dincolo de limitele realităţii vagi. Fiecare lucrare de-a mea poate fi un episod dintr-o poveste fantastică, în care există posibilitatea trecerii graniţei fără paşaport, a construirii unei case dintr-o piatră şi, chiar dacă nu ţi-au crescut aripi, poţi să zbori şi, de ce nu, să iei lucrurile aşa cum sunt, pentru a te elibera de coşmaruri, transpunându-le prin mijloacele artei care-ţi oferă mai multe moduri de exprimare: de vrei să arzi în roşu, să te îneci în albastru ori să luminezi în galben. Dacă vrei să studiezi realitatea, să faci schiţe sau crochiuri, ţi-ar prii mai bine desenul. De nu te mulţumeşti cu transpunerea universului tău pe o fărâmă de pânză sau hârtie, ce ar fi să încerci cu arhitectura, să construieşti o nouă ţară sau, sculptând din greu, să-l reinventezi pe Brancuşi? Şi, până la urmă, aşa ajungi dintr-un punct o linie, dintr-o linie o pată ce va colora lumea în gri, iar, după ce ai trecut prin toate aceste ipostaze, îţi vei da seama că, prin compoziţia pe care ai reuşit să o alcatuieşti cu aceste trei elemente, ai devenit artist. Bela SZFURA, Cls. a IX-a C În artă, ori eşti cel mai bun, ori nu ai nici o şansă Arta poate să însemne totul sau nimic, cel puţin în viziunea mea . Arta poate să fie percepută de fiecare om în alt fel, iar fiecare creaţie artistică poate să aibă pentru fiecare persoană o altă semnificaţie. Dar atâta timp cât fiecare dintre noi vede frumuseţea şi importanţa artei şi a frumosului în vieţile noastre, deşi poate diferit, putem să ne considerăm norocoşi că încă mai reuşim să renunţăm măcar pentru un moment la ceea ce se întamplă în jurul nostru, la balamucul şi la nebunia din toate părţile, admirând şi acordând atenţie unui lucru atât de gingaş cum este un tablou de bun gust, o sculptură frumoasă! Eu aşa am conceput întotdeauna arta, ca un refugiu în care te poţi adăposti ori de câte ori ai nevoie şi simţi că înnebuneşti cu atâtea probleme şi semne de întrebare din jurul tău. Însă, treptat, arta a căpătat forme diferite pentru mine. A început totul ca o joacă a unui copil de câţiva anişori care de abia putea să se ţină pe picioare şi care distrugea pereţii abia zugrăviţi ai apartamentului. Apoi, am văzut prima prezentare de modă la care am avut o ?revelaţie?, spunându-i mamei : ?Mami, eu de asta vreau să fiu!? Normal că mama a întrebat ce anume vreau, crezând că mă refer la un menechin. Dar eu am fost foarte directă, spunându-i că vreau să fiu cea care creează hainele. Încetul cu încetul, mama a văzut ca este ceea ce îmi doresc cu adevărat, şi astfel am ajuns la un liceu de specialitate. Aici totul începea să capete forme din ce în ce mai concrete. Ştiam ce vreau să fac, îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam, fiecare oră de specialitate o absorbeam cu nesaţ. Într-adevăr, pentru o persoană pasionată este cu adevarat o plăcere să fie elev la un liceu cu profil vocaţional, altfel, ce ar căuta acolo? Ei bine, se întâmplă de multe ori ca să realizezi de abia după un timp că ceea ce faci la un astfel de liceu vocaţional nu este de fapt ceea ce îţi doreşti să faci în continuare, la facultate, şi apoi pe cont propriu. Multora dintre noi, elevi ai unui astfel de liceu, ni se întâmplă asta, însă nu pentru că arta nu ne mai atrage sau că nu mai apreciem acest domeniu, ci doar pentru că realizăm că arta e doar un hobby sau poate nu suntem destul de buni pentru a continua în acest domeniu. În artă, ori eşti cel mai bun, ori nu ai nici o şansă. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Am ajuns la concluzia că nu vreau să continui. Dar, cum am mai spus, asta nu înseamnă că arta nu ocupă un loc important în viaţa mea. Am învăţat atât de multe lucruri frumoase în aceşti frumoşi ani de liceu, atât de multe lucruri referitoare la arta din toate timpurile, încât arta în sine a devenit o adevărată pasiune pentru mine. Îmi face plăcere să îmi amintesc câte frumuseţi am văzut şi învăţat prin intermediul orelor noastre de specialitate şi mai ales cele de istoria artei. Cui nu i-ar plăcea sa ştie despre arta antichităţii? Cui nu i-ar face plăcere să studieze arta Renaşterii sau să cunoască minimum despre Baroc, care a dat omenirii mulţi pictori cunoscuţi şi talentaţi (Caravaggio, Zurbaran, Velasquez, Rembrandt, Rubens şi El Greco). Cred că în fiecare dintre noi există această iubire de artă şi de frumos, la unii mai dezvoltată, la alţii mai puţin dezvoltată. Trebuie doar să înţelegem frumuseţea aparte a fiecărui tablou, a fiecărei sculpturi, încercând să ne transpunem în locul creatorului ei, pentru a încerca să realizăm care e mesajul ei. Aşa percep eu arta, ca fiind un lucru important în viaţa unui om, reprezentând, totodată, şi cel mai important lucru pentru noi în acest moment, micii artişti în devenire, care ocupăm în fiecare zi băncile acestui liceu, cu gândul şi dorinţa de a acumula tot mai multe cunoştinţe referitoare mai ales la ceea ce ne place cel mult să facem, şi nu zic artă, ci doar această parte de învăţare a artei. Madalina RESTEMAN cls. a XI-a B Desen vs. Cuvânt E foarte greu să explici arta, pentru că nici măcar nu poţi să sugerezi ce înseamnă ea. Dar, începând de la viaţa de elev, de la adolescenţă pâna la maturitate, nimic nu poate exprima o reală definiţie a artei şi care este adevărata ei valoare. Pentru unii hobby, pentru alţii pasiune sau chiar obsesie, arta, în raport cu viaţa de elev la un liceu vocaţional, e dură. Dură, deoarece există concurenţă şi puţine şanse. Oamenii, în general, în momentul în care aud de artă se gândesc la un hobby, la ceva ce trebuie făcut în paralel cu munca; dar pentru mine dimpotrivă, înseamnă o dorinţă de a crea, de a-mi transpune trăirile, ideile pe o foaie de hârtie pentru a le arăta lumii întregi. După parerea mea, e chiar mult mai uşor să-ţi găseşti elementele potrivite cu ajutorul creionului decât cuvintele pentru a putea exprima o idee. De obicei, în primii ani abia te familiarizezi cu lumea artei, în care aceasta se manifestă un simplu hobby. Mai apoi urmează puntea de încercare. Pentru a vă demonstra seriozitatea artei voi recurge lacâteva exemple de ecouri ale romantismului regăsite şi până azi în artele plastice: Delacroix, Gros, Deveria, Rude, Turmer, iar de la noi: C.D. Rosenthol, Th. Aman, N. Grigorescu. Un adevăr general se desprinde din aceste definiţii: practic, arta pură, fără preocupări morale şi probleme, e un nonsens critic care osândeşte didacticismul. Angela MORAR Cls. a-Xl a-B Puterea creatoare e ca un drog Ce e arta? Probabil că prea puţină lume cunoaşte sensul adevărat al acestui cuvânt. Unii ar spune că e un hobby sau poate o pasiune. În literatura de specialitate găsim o explicaţie banală: ?Arta este un mod de exprimare...?. Într-adevăr, arta chiar e un mod de exprimare, dar, nu e e doar atât. Pentru mine e mult mai mult. E un mod de a trăi, e aerul meu, e viaţa mea... Atunci când fac ceea ce noi numim artă, mă simt ca o fiinţă demiurgică. E atât de uşor să îmi creez o lume doar a mea, în care eu fac regulile, în care barierele nu există, încât, uneori, mă las uitată în lumea mea interioară, mă pierd acolo... Dar e un sentiment plăcut. E ca zborul unei păsări ce se lasă în voia curenţilor. Senzaţia pe care mi-o dă această putere creatoare e ca un drog. Pot spune că am devenit dependentă de artă. Nu de conotaţia acestui cuvânt, ci de efectul pe care îl poate avea o lucrare de-a mea asupra oamenilor care o privesc. E frumos să vezi că un simplu om, care priveşte întâmplător o lucrare, poate admira şi aprecia munca artistului. Poate că aceasta e adevărata mulţumire, mulţumirea că pot transpune măreţia şi intensitatea sentimentelor prin munca mea. Îmi place să spun că am suflet de artist şi chiar cred acest lucru despre mine. Talentul pe care îl am este cel mai de preţ lucru al meu. E ceva ce doar eu am, e un lucru concret, de care sunt conştientă şi pe care încerc din răsputeri să-l fructific. Uneori, îmi este greu, pentru că emoţiile pe care le am sunt o povară prea mare pentru mine. Atunci încerc să îmi dau seama ce se poate face şi mă las în voia trăirilor. Creionul devine obiect creator, iar coala de hârtie, spaţiul creaţiei. Atunci mintea mea se întunecă, raţiunea e foarte puţin prezentă, iar frâiele sunt preluate de inima mea care îmi dictează un tipar al creaţiei. Deşi talentul are o foarte mare importanţă, este necesară prezenţa inspiraţiei, acea muză care stă la baza oricărei opere de artă. Uneori este frustrant faptul că muza lipseşte cu desăvârşire şi oricât ai încerca nu poţi să redai, aşa cum vrei sau cum simţi, trăirea momentului. Însă, altă dată, creionul lucrează singur, mâna fiind un simplu suport. Uşurinţa cu care reuşesc uneori să realizez ceea ce îmi propun mă uimeşte şi pe mine. Există mai multe tipuri de oameni: oameni care îşi pun întrebări şi găsesc răspunsuri, ceea ce e excelent, oameni care îşi pun întrebări, dar nu găsesc răspunsuri, ceea ce e bine, dacă te mulţumeşti cu atât şi oameni care nu îşi pun întrebări deloc, ceea ce e trist deoarece ei nu trăiesc cu adevărat. Orice artist dezbate anumite situaţii care îi macină sufletul, care devin o obsesie în timp. Răspunsul la aceste întrebări, pe care el şi le adresează, îl află prin crearea unui tipar, prin redarea unor forme ce pentru el au o semnificaţie profundă. Aceste elemente devin pentru creator adevărate totemuri, obiecte sacre şi repetate în opere până la epuizarea sensului lor. Totodată, obsesia pe care artistul o are faţă de un lucru sau altul reiese din plasticizarea sentimentelor. Pentru mine, arta înseamnă a reda ceea ce este în sufletul meu, chiar dacă nu întotdeauna pot spune că desenul sau pictura realizată este ?frumoasă?. De fapt frumuseţea este un lucru relativ. Trucul e să redai urâţenia lucrurilor într-o tehnică plăcută ochiului. Starea de spirit în care se află artistul este decisivă în aspectul lucrării. Deci, în concluzie, ce este arta? Arta e frumuseţe, arta e urâţenie, arta e raţiune, arta e viaţă şi moarte... Arta e totul ... şi nimic! Roxana MAGDA Liceul de Artă, o punte de trecere Liceul de Artă este pentru mine legătura de suflet dintre ceea ce puteam şi a ceea ce vreau. Aici mă găsesc, învăţ ceea ce mi-am dorit. De fapt, aici găsesc răspunsurile la întrebarile de altădată, este drumul spre visul de a pătrunde în tainele artei, care, sper să mă ducă la destinaţia ţelului meu în viaţă. Arta este pentru mine visul copilăriei, pasiunea de azi şi viitorul pe care îl caut. Se pare că această combinaţie între fragilitate şi forţa de a merge mai departe este o caracteristică a mea, dobândită în decursul acestor ani de liceu, este visul de ieri şi speranţa de mâine, pe care doresc să o exprim în timp prin tehnica perfecţiunii la care doresc să ajung, unde să mă regăsesc printre cei care iubesc şi preţuiesc arta - acesta este drumul meu spre artă şi comunicarea mea cu ea. Liceul de Artă este puntea de trecere, filtrul meu spre lumea artei, este adunarea energiilor şi a sufletului pe ceva care are consistenţă şi-ţi dă senzaţia unui început bun. Ionela Elvira BONCA Cls. a XI-a B