Despre criza prețurilor produselor alimentare și despre cea a alimentelor se vorbește de mai bune de un deceniu și, iată, cel puțin prima este aici, pe capul nostru, ca pe al tuturor, deși ni se tot flutură prin fața ochilor evaluări care certifică imensul potențial agricol al României și anunțuri triumfaliste despre recolte record ce ne plasează în topul producătorilor din Uniunea Europeană. Prin urmare, ne-am aștepta ca românii să fie printre cei mai privilegiați europeni, cu posibilitatea de a-și umple ușor coșul zilnic, și asta cu marfă autohtonă, ieftină și de calitate. Numai că realitatea „din teren˝, de la raft, mai precis, contrazice orice prognoză, orice statistică, orice evaluare, magazinele, mai ales hipermarketurile, fiind pline de alimente din import, multe de o calitate îndoielnică.

Înțelegând contextul concurențial generat de revenirea la economia de piață și, în special de aderarea la Uniunea Europeană, unele state vecine au făcut mai mult pentru sprijinirea investitorilor autohtoni din agricultură și industria alimentară, conștiente că „războaiele” zilelor noastre se duc și, mai ales, se câștigă și cu „arme” economice.

Lăsat să se descurce singur – doar e „economie de piață”! – agentul economic autohton din agricultură și industria alimentară se lovește încă de practicile marilor retaileri, care, prin adaosurile uriașe practicate, mascate prin diverse artificii contabile și de marketing, pot decide, practic, soarta unor producători și asta în mai multe moduri: fie prin a le oferi prețuri mici, insuficiente, pentru marfa livrată, fie lăsând-o să se altereze pe raft, tot pe cheltuiala producătorului, prin aplicarea unor adaosuri care o fac inaccesibilă pentru buzunarele multora.

Întrebarea care se pune văzând diferența masivă dintre prețurile de la poarta fermelor sau fabricilor românești de alimente și cele „de la raft” este: cui folosește? Păi, în niciun caz producătorului autohton, care nu-și poate vinde marfa prin intermediul marilor rețele de magazine decât în condițiile impuse de acestea! Nici consumatorului român nu-i merge mai bine în schema asta, el fiind cel care fie cumpără produse de o calitate mai scăzută, fie cumpără mai puțin sau deloc, pe scurt, plătind cât nu face!

Prin urmare, între consumatorul român și producătorul autohton s-a interpus retailerul, protagonist al paradigmei definite prin cerere și ofertă și singurul care a avut de câștigat de pe urma amânării implementării în legislația românească a prevederilor arhicunoscutei directive UE 633/2019 referitoare la relațiile dintre fermierii și producătorii de alimente autohtoni, pe de o parte și marile lanțuri de magazine, pe de alta.