Au trecut şapte ani de când un bărbat în vârstă, bolnav însă dârz, m-a căutat la redacţie. În acea zi de februarie a anului 2012 mi-a povestit calvarul pe care l-a îndurat în februarie 1919 părintele Mihai Dănilă din Dijir, un sătuc din apropierea oraşului Marghita.

„Orice încercare a mea de a găsi gestului (comunicatul Ambasadei Rusiei – n.r.) o explicație rațională a fost sortită eșecului...”, scrie jurnalistul Ion Cristoiu pe blogul său.

Generalul francez a sosit în Regatul României, în octombrie 1916, în fruntea unui corp de ofițeri, medici și surori de caritate francezi, trimiși de guvernul și Marele Stat Major al Armatei Franceze pentru a sprijini statul și Armata Română în lupta împotriva trupelor Puterilor Centrale. Acestea atacaseră România din toate părțile, în timp ce aliatul nostru din răsărit, Rusia Țaristă, nu-și respecta angajamentele militare.

În cele ce urmează, vom prezenta părţi din discursul lui Iuliu Maniu, aşa cum a fost reprodus de ziarul "Telegraful Român" din 11 decembrie 1918, o reeditare în aceeaşi publicaţie din anul 1943. Impresia copleşitoare, de contopire între orator şi cei cărora li se adresa, care se degajă din lecturarea discursului (întrerupt prin aplauze şi aclamţii îndelungate de peste 20 de ori) este întregită de frumuseţea deosebită a unora dintre pasaje.

În 1 decembrie 1918, la ora 7.00 dimineaţa, în bisericile ortodoxe şi greco-catolice din Alba Iulia s-au ţinut slujbe şi Te Deum-uri solemne. A urmat o impresionantă paradă a mulţimilor sosite în oraş, prin porţile Cetăţii şi pe lângă Casinoul Ofiţerilor, spre locul destinat poporului, Platoul Romanilor.

Consiliul Naţional Român Central a publicat în 18 noiembrie 1918 manifestul Către popoarele lumii - în ediţie trilingvă (română, engleză şi franceză), inspirat din Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Pe cuprinsul defunctului imperiu erau răspândiţi însă mii de soldaţi români, care trebuiau aduşi acasă.

​În tulburata lună octombrie 1918, luna prăbuşirii politico-militare a Dublei Monarhii, Viena a reprezentat principalul centru de întretăiere a şuvoaielor de soldaţi care se revărsau dinspre fronturi, în special de pe cel italian. Aici luptaseră foarte mulţi români ardeleni, iar gruparea militară ce se constituia la Viena trebuia organizată şi trimisă legal, înarmată, în Transilvania.

​Înfrângerea Bulgariei a reintrodus România în planurile Aliaţilor, care mizau pe o mobilizare rapidă a armatei. Regele Ferdinand, care a reuşit mai bine de şase luni să amâne ratificarea Tratatului de pace de la Bucureşti, a respins oferta de a poziţiona România neutră faţă de Puterile Centrale şi să renunţe la Transilvania. Sfârşitul războiului era aproape, dar România era nevoită să se pregătească pentru o altă confruntare militară.

​În vara şi toamna anului 1918, trupele Aliate lansează mai multe ofensive care vor demola Frontul de Vest şi pe cel din Balcani. În România veştile despre întorsătura favorabilă pe care a luat-o războiul a provocat euforie, iar armata română se pregătea să reintre în luptă.

Au trecut şase luni amare din momentul semnării Păcii de la Buftea. România era învinsă, capitala ocupată, iar regele Ferdinand supus unei presiuni constante să ratifice documentul care lăsa ţara la cheremul Puterilor Centrale. În primăvară lui 1918 germanii lansează ofensiva de primăvară. Soarta războiului urma să se schimbe.