Între femeile vrednice de memoria istoriei orașului Sibiu, dar și a Transilvaniei, se află Maria Cosma, soția bancherului și omului politic Partenie Cosma, munca sa fiind axată atât pe educarea și emanciparea femeilor, cât și pe sprijinirea studenților săraci.

La ora cinei, în casa parohială din Supurul de Jos, se întâmpla să fie în acea zi un eveniment, dar sigur că nu și unic în viața acelei parohii.

Asediul cetății Oradea din anul 1692 de către trupele imperiale aflate sub comanda generalui Donath Heissler a fost relatat într-un document tipărit în 1692 la Nürnberg de Felsecker Johann Jonathan (1655-1693). O replică a acestui document a fost expusă în cadrul expoziției Domus Dispensatoris. Ocrotirea sănătății, în Cetatea Oradea.

Istoricul Keith Hithchins (1931-2020) este, fără îndoială, cel mai important istoric american, probabil și străin, care s-a aplecat asupra istoriei românilor și României, în secolul al XX-lea.

În urma Primului Război Mondial, imperiile - cel Austro-Ungar, cel Țarist și cel Otoman - s-au desființat, iar în locul lor au apărut state noi. Oradea s-a aflat în mijlocul unei zone intens disputate între România și Ungaria, apartenența sa într-unul din cele două state fiind subiectul „bătăliilor” politico-diplomatice. După Declarația de Autodeterminare semnată aici pe 12 octombrie 1918 și hotărârea unirii întregului Ardeal cu Regatul României, integrarea urbei de pe Criș în statul român a fost un proces lung și complicat.

Subiectul în discuție a stat în atenția istoriografiei române și străine atât imediat după 1919/1920, în perioada interbelică, apoi în perioada comunistă, în sfârșit, după 1990, în zilele noastre. Unghiul de vedere a diferit de la o perioadă istorică la alta, chiar în cadrul aceleiași perioade istorice, în funcție de situația geopolitică central și est-europeană a momentului istoric, a relațiilor țării noastre cu vecinii: Rusia Sovietică/ URSS, Ungaria, Serbia/ Iugoslavia.

Înconjurat cu o aură mitică, încă din timpul evenimentelor revoluționare paşoptiste, Avram Iancu este o personalitate complexă şi copleşitoare, pe care o evocăm cu gândul la sacrificiul pentru libertate și la devotamentul naţional.

Spațiul geo-etnografic românesc a avut neșansa să fie la răscrucea intereselor unor mari puteri. Din evul mediu timpuriu până în zilele noastre. Până nu de mult, potrivit unei excelente lucrări a istoricului Gheorghe I. Brătianu, singurul aliat prieten ne era doar Marea Neagră (vezi ”La Mer Noire. Des origines à la conquéte ottomane”). Astăzi și Marea Neagră a pierdut această calitate pentru România.

(...) În istorie există multe astfel de cazuri de, să le spunem, momente astrale, de personalități exemplare, care cristalizează aspirațiile pozitive ale unei colectivități, dau un sens al dezvoltării spre bine, spre progres. Considerăm că o astfel de personalitate istorică exemplară a fost Avram Iancu, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta două secole. A vorbi și scrie acum despre el înseamnă a săvârși un gest de normalitate, a-i cultiva memoria, ca o datorie profesională și de conștiință, pentru oricine crede în ideile sale de dreptate socială și națională, cărora el le-a dedicat și sacrificat întreaga sa viață.

Gazeta Transilvaniei reda pe larg epistola Principelui Alexandru Ioan Cuza către domnul Carol I, prin care în introducere acesta amintește despre părăsirea în grabă a Principatelor Unite, motiv pentru care nu și-a putut regla mai multe afaceri legate de viața sa privată.