Sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut marchează declanșarea colapsului economic al „lagărului socialist”, în frunte cu URSS. Investițiilor enorme ale SUA și țărilor membre NATO în noile tehnologii militare, sofisticate și costisitoare- URSS nu le mai poate face față. Urmașii lui Leonid Brejnev (d.1982) în fruntea partidului bolșevic și a statului sovietic, doi lideri bătrâni și bolnavi proveniți din vechea gardă de partid și a K.G.B. (Iuri Andropov și Constantin Cernenko), mor unul după altul la scurte intervale de timp. Situația era deranjantă pentru o mare putere politică cum era, încă, URSS. Se cerea stabilitate internă și reforme care să revigoreze economia sovietică și o liberalizare controlată a societății sovietice multietnice euroasiatice.

În aceste condiții, în fruntea URSS, se impune Mihail Gorbaciov (1985-1991), un „aparatcik” din generația tânără (n.1931), cu studii universitare (Facultatea de Drept a Universității „Lomonosov” din Moscova), afirmat în mișcarea de tineret (Comsomol) și în agricultura colectivizată. Soția, Raisa, cu studii universitare în sociologie și rădăcini familiale evreiești, frumoasă și inteligentă, contrasta puternic cu soțiile foștilor șefi ai URSS. Cuplul Mihail și Raisa Gorbaciov îl putem încadra în categoria intelectualilor lumii sovietice a vremii cu rădăcini comsomolist-leniniste.

Ajuns în fruntea partidului și statului sovietic, Mihail Gorbaciov își va lansa cele două idei reformatoare, „glasnost” și „perestroika”, ce vizau atât restructurarea economică, cât și schimbări profunde în mentalul cetățeanului. Rentabilizarea marilor complexe economico-militare și mai puțină închistare în dialogul cetățenesc și între națiunile sovietice – se credea că sunt un panaceu al revigorării URSS, al doctrinei socialiste mondiale.

Făcute de sus în jos, de la factorii de conducere a statului și partidului spre baza societății, reformele, deși necesare și logice, au bulversat lumea sovietică. Rentabilizarea muncii și puțină libertate în plus au depășit puterea de înțelegere a maselor, care, la început, le-au aprobat, mai apoi le-au considerat prea pretențioase pentru o colectivitate obișnuită să trăiască sub comandă. După practica încetățenită la Moscova, modelul gorbaciovist – un „socialism cu față umană”, trebuia impus și statelor socialiste „frățești".

Dacă, în URSS, reformele încurajează tendința unor republici sovietice, cu populații majoritar neruse, spre suveranitate și independență, în țările „lagărului socialist” încep să se pună în discuție chiar valabilitatea regimului socialist, revenirea la democrația interbelică, la modelul statal național de tip vest european. Dacă în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, chiar Bulgaria - schimbările încep să se manifeste, în timp ce în Germania de Est crește orientarea populară spre unire cu sora lor din Vest - în România ceaușistă totul părea încremenit, imuabil. În aceste condiții, la Timișoara, apoi București, Sibiu, Cluj, Arad, Oradea se declanșează frământări politice sângeroase care duc la răsturnarea „regimului ceaușist” (16-22 XII 1989).

În timp ce, la întrunirea de la Malta (2-3 XII 1989), Gorbaciov și președintele nord-american George W. Bush (1989-1999) reîmpărțeau lumea, spre satisfacția SUA, în URSS - statul centralizat, prin forță și ocupația militară a Armatei Roșii, începea să „scârțâie”. Statele baltice, Georgia, Armenia și Moldova, erau hotărâte să se rupă complet de Uniunea Sovietică. (Cf. Orlando Figes, Rusia revoluționară (1891-1991), Ed. Corint, București, 2016, p. 379). Noul tratat unional propus de Moscova, spre vot, la 3 martie 1991, a fost respins de republicile sovietice mai sus amintite. Federația rusă era o altă formă de menținere sub cnutul rusesc a republicilor unionale. Altfel spus, era o „Mărie cu altă pălărie”.

În timp ce la București, între 22 XII 1989-V/VI 1990, eșaloanele doi-patru al fostei echipe a lui Nicolae Ceaușescu, deja băgat în pământ, se străduiau să preia și să consolideze conducerea Țării, în fosta RSS Moldovenească/ Basarabia “românii își afirmau dorința de restaurare a drepturilor suverane și a autoguvernării (autodeterminării-n.n.) de care au fost vitregiți cu forța”.

Încă la 31 august 1989, Consiliul Suprem al Moldovei, constituit din personalități culturale și politice, unele alese, încă după 1985, în Duma supremă a URSS-ului gorbaciovist, a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii și a repus în drepturi alfabetul latin ca alfabet al românei scrise.

Alegerile libere din martie 1990 au trimis o nouă generație de oameni politici, cu vederi naționale, în marea lor majoritate, în Consiliul Suprem al Moldovei. Aici, la 27 aprilie, se votează restaurarea tricolorului românesc ca steag oficial al Republicii. La 23 iunie 1990, Republica Moldova, care, între timp își pierduse pe drum apelativul de „socialistă sovietică”, se proclamă stat suveran. Totul se desfășura rapid, ca într-o veritabilă revoluție făcută de popor, prin reprezentanții săi aleși din rândurile unei noi generații vădit antisocialiste și antisovietice. Ca urmare, la 16 XII 1990, în cadrul celei de A Doua Mare Adunare Națională, la Chișinău, în fața a peste 800.0000 de români, se proclamă independența națională a românilor de la est de Prut.

După aproape 75 de ani, se refăcea traseul politic al Basarabiei din 1917-1918. Pe fondul bulversării Rusiei țariste de cele două revoluții (februarie și octombrie/ noiembrie 1917), gubernia Basarabia își proclamă autonomia, apoi independența de statul rus, pentru ca, în 27 martie/ 9 aprilie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău se hotărască Unirea Basarabiei cu Regatul României.

După câteva luni grele pentru autoritățile românești de la Iași, depășite prin inteligență diplomatică și sacrificii politice (vezi Armistițiul de la Focșani- 20 II/ 5 III 1918, apoi Pacea de la Buftea/ București – 24 IV/7 V 1918 cu Puterile Centrale- documente neratificate de Parlamentul României și regele Ferdinand I), România reintră în război la 10 XI 1918, cu o zi înaintea capitulării Germaniei și încheierii Marelui Război. Ne regăseam alături de Aliații antantiști, după multe suferințe, deziluzii și speranțe. În acest context, după ce este dezamorsată revoluția bolșevică, apoi cea naționalistă ucrainiană, Consiliul Național Român din Bucovina hotărăște unirea Bucovinei cu Regatul României. (15/28 XI 1918).

Debandada politică din Rusia și Austro-Ungaria permite pregătirea și înfăptuirea celui de-al treilea act al Unirii românilor prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Revenind la prima „bornă” în drumul înfăptuirii României Întregite la 1918, pe fondul destrămării Rusiei țariste și incapacității noii puteri bolșevice de a prelua și controla teritoriul fostului Imperiu, constatăm o similitudine cu ceea ce se întâmpla în URSS, în august 1991. La 8 august, prin lovitura de stat organizată la Moscova de forțele conservatoare, antigorbacioviste, conduse de vicepreședintele URSS - Ghenadi Ianaev, URSS se destramă de facto. Mihail Gorbaciov, revenit la Moscova din concediul efectuat în Crimeea, nemaiputând controla situația, își dă demisia. Eșua o încercare de reformare a unui stat multinațional rus conservator, cum s-a întâmplat și în Rusia țaristă la 1905 și februarie 1917.

Pentru acest moment, Republica Moldova/ Basarabia era pregătită pentru reunirea cu România. Astfel, primul Președinte ales al Moldovei – Mircea Șnegur (3 septembrie 1990- 1 decembrie 1999), declarase ziarului francez „Le Figaro” (27 august 1991): „Independența (Moldovei-n.n.) este, desigur, o perioadă temporară. Mai întâi, vor exista două state românești, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet, încă o dată, faptul că independența Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

În acest context politic complex din răsăritul Europei, în 28 iunie 1991, în Senatul SUA, Larry Pressler, senator republican din Dakota de Sud (1979-1997), cu serioasă experiență politică, cunoscând realitățile europene în general, inclusiv istoria Europei Centrale și de Est, are o amplă intervenție pe tema URSS și teritoriile românești ocupate de aceasta, în 1940, apoi din 1944. Intervenția sa va fi publicată în Rezoluția Senatului 148 a Congresului 102, Sesiunea I (Vezi “„Adevărul”- București, 2016; „Certitudinea” – București, nr. 196, 23 IX-7 X 2025, p. 2). Chiar dacă această Rezoluție, din rațiuni politice, nu a fost transformată în „Lege”, ea, în sine, are valoarea unui document de interes pentru SUA, la data respectivă.

„Rezoluția” punctează, cu exactitate, condițiile în care, în 1812, Rusia țaristă ocupă estul Moldovei/ Basarabia. Apoi, realitățile din Rusia anilor 1917-1918, care permit revenirea Basarabiei la România, act recunoscut de Conferința de pace de la Paris din 1920. Se continuă cu ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța, în 1940, pe baza Pactului germano-sovietic Ribbentrop-Molotov (23 VIII 1939), care încălca toate tratatele și convențiile interbelice, inclusiv, Carta Ligii Națiunilor. Senatorul american detaliază etapele transformărilor politice parcurse de Republica Moldova/ Basarabia între 1989-1991,  pe linia detașării și separării de URSS/ Federația Rusă. În condițiile în care, SUA și statele democratice vest-europene s-au pronunțat, în repetate rânduri, împotriva Pactului Ribbentrop-Molotov, pentru dreptul la autodeterminare a națiunilor, viitorul politic al teritoriilor românești ocupate de URSS depindea de voința acestora și opțiunea României, din trupul statal din care au fost răpite prin forță. Este invocat, deasemenea, articolul 8 din Actul Final de la Helsinki privind dreptul popoarelor la libertate și liberă alegere a propriului viitor.

Aurel Preda, primul ambasador al României la Chișinău, încă în viață, confirmă faptul că, în 1991-1992, Mircea Snegur – primul Președinte al Republicii Moldova (3 IX 1990-1 XII 1996), a trimis la București două delegații, prin care propunea Președintelui Ion Iliescu unirea celor două țări. Snegur cerea, pentru o Unire reală, fără marginalizarea lumii politice basarabene în cazanul politic de la București, înființarea, pentru sine, a unui post de Vicepreședinte al României. În această doleanță, nu trebuie să vedem o ambiție politică ieșită din comun. Pe de o parte, ea asigura integrarea treptată, în liniște și armonie, a instituțiilor administrative basarabene, în cadrul celor din Patria Mamă. Exista un precedent istoric în acest sens, încă din 1918-1920. În primele guverne ale României Întregite, conduse de Constantin Coandă, Ion I. C. Brătianu, Arthur Văitoianu și Alexandru Vaida-Voevod au fost numiți ca miniștrii fără portofoliu cel puțin câte un  ministru din rândul lumii politice, la vârf, a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, care au contribuit,  efectiv, la Unirea acestor provincii cu Regatul României (Vezi: Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți 1916-1938, Ed. Silex, București, 1996, p. 15-35). În primăvara lui 1920, când, Consiliul Dirigent al Transilvaniei și Directoratele Basarabiei și Bucovinei, își încetează existența ca și guverne provinciale provizorii, subordonate Guvernuluii central din București, considerându-se că, în plan administrativ, juridic, școlar, cultural, militar, diplomatic, unificarea reală a fost înfăptuită în liniile sale de esență- recrutarea primilor miniștri și a miniștrilor de resort intră în competența partidelor politice, care aveau deja organizații în toate provinciile românești, înființate pe doctrine politice, nu pe criterii provinciale.

Cu alte cuvinte, în 1991-1992 (mai puțin între între 1994-1996), având ca suport popular celebrele „poduri cu flori” de peste Prut, Republica Moldova dorea unirea cu România. Ar fi fost o etapă în apropierea Bucovinei de Nord și Herței, aici, o cale mai complicată, datorită durității naționaliștilor ucrainieni. Deci: Moscova a vrut, SUA au susținut, România a respins! De fapt, s-a opus gorbaciovistul Ion Iliescu și apropiații săi școliți la Moscova în anii 1930-1965.

Totuși, în ultimii 30-35 de ani, s-au aruncat punți spre apropierea celor două state românești. În ultima vreme, liderii politici la vârf de la București și Chișinău au același discurs proeuropean, se consultă, se vizitează cu ocazia unor mari evenimente politice și culturale. Interesul și speranțele de unire sunt reciproce. Avem încă opozanți interni și externi, mai ales Federația Rusă și aliatele sale (Ungaria, Slovacia, Serbia). În actuala șubredă coaliție de la putere din București, sunt destui patrioți care trec patriotismul, în acest context, și viitorul românilor din Basarabia și Bucovina, prin interese strict personale și de grup, cu o miopie politică la granița trădării naționale.

Chiar dacă, prin intrarea Republicii Moldova în UE, am putea realiza Unirea statelor noastre după modelul german, menținerea unui dialog diplomatic cu Federația Rusă nu ar fi de neglijat. O practică și alte state din NATO, inclusiv SUA. Ar fi de preferat Diana Șoșoacă, suveranist declarat (în 2023 a publicat „Rezoluția” Senatului american), sau un „suveranist independent” ca maleabilul domn Ponta?

Domnilor din PNL, PSD și USR învățați ceva din Istoria Românilor! Nu vă lăsați pe mâna UDMR care face o altă diplomație!