Sunt unul dintre cei peste 2.000 de oameni din 40 de ţări acreditați să transmită informaţii de la al 25-lea festival Sziget, care a început în 9 august. După aventura de anul trecut, când nu am mai ajuns la festival, anul acesta am decis să mă bucur de tot, de teatru, de circ, de instalaţiile de pe insulă, de workshopuri şi, bineînţeles, de muzică.

​Natura, cu atâtea puteri și virtuți generatoare de frumuseți neasemuite, a început să plângă. Vara, ea deplânge istovirea și căldurile de peste zi, iarna o dor gerurile și lipsa vegetației, a florilor.

​Am ajuns la etajele superioare ale savantei mânăstiri Simonos Petras. Priveliștea este amețitoare, nu numai la figurat, cât mai ales, la propriu. Dacă te uiți în jos, aproape că ți se face frică. Apoi frica trece ca o părere și te simți protejat de duhul cel sfânt atotstăpânitor în așa măsură încât nu peste mult privești liniștit din înălțimi ca un șoim al văzduhului.

Mânăstirea Simonos Petras este cea mai impresionantă mânăstire din tot Sfântul Munte Athos. Ea este parcă o continuare firească, o creștere minunată a pietrei prin râvna omenească, fiind clădită pe vârful unei stânci urieșești, la o înălțime de peste 230 metri deasupra Mării Egee. La înălțimea sa materială se adaugă o certă înălțime spirituală, întrucât majoritatea monahilor de aici au studii superioare.

Am fost adânc impresionat despre un episod de demult din viața mânăstirii Iviru pe care tocmai o vizităm. Un episod la fel de emoționant și plin de învățăminte, ca o pildă a lui Iisus, un moment de grație care vorbește despre necesitatea absolută a generozității la călugării athoniți. Se spune că pe vremuri, monahii athoniți din mânăstirea Iviru, de teama foametei și pentru că aveau puține provizii, într-un an secetos, nu au mai dat, ca de obicei, pomană la bieții sărmani creștini și pelerini, deopotrivă, la mult așteptata sărbătoare a Hramului mânăstirii.

Așa după cum pe vechii egipteni îi urmărea mereu imaginea piramidelor, tot așa pe monahii athoniți și pe noi, pelerinii din Sfântul Munte Athos, ne urmărește statornic statura gigantică a piramidei vârfului Athon.

Ca la pușcărie, așa s-ar putea spune că sunt tratate persoanele cu probleme psihice la Centrul Medico-Social de Psihiatrie Nucet. Unitatea nu are licență de funcționare, pacienții sunt ținuți sub cheie, tunși ca la carceră, trăiesc în camere întunecate, cu miros puternic de urină și le sunt luați banii.

Mai avem de vizitat doar câteva mânăstiri în Sfântul Munte Athos și primim înștiințarea că, parcă în semn de consolare din partea îndrumătorului nostru, vom primi dulcea sărutare a icoanei Maicii Domnului de la Mânăstirea Filoteu, spre care ne îndreptăm acum cu microbuzul.

​Se apropie momentul emoționant al despărțirii grupului nostru de pelerini din Bihor de răbduriii monahi români din Schitul Prodromu și parcă ne simțim alungați din sânul lui Avraam. Partir c΄est mourir un peu, ar zice franțuzul.

Suntem în patria marilor învățați ai Antichității elene și în pelerinajul nostru la Sfântul Munte Athos discutăm și despre dreptul la... tihnă.