De mai bine de o oră, eu și fiul meu Theodor, căutăm în interiorul fostei închisori Yedicule din Istanbul locul unde a fost amplasată o tăbliță comemorativă în 23 octombrie 2013 de către fostul premier Victor Ponta și a unor oficiali turci, dar nu o găsim în ruptul capului. 


Tăblița respectivă pomenea despre faptul întemnițării domnitorului Țării Românești Constantin Brâncoveanu și a celor patru feciori ai săi și care apoi au fost executați în 15 august 1714 de către sultanul Ahmet al III-lea. Ne-am urcat și deasupra zidurilor să avem o privire de ansamblu asupra curții interioare, dar nu am văzut nici un petec de culoare albă pe cenușiile ziduri ale fostei fortărețe bizantine preschimbate mai târziu în închisoarea Yedicule (Închisoarea celor șapte turnuri). Am observat doar de la înălțimea zidurilor apele albastre ale Mării Marmara (Marmara Deniz), marea interioară a Turciei și care face legătura între Marea Mediterană cu apele ei sărate și Marea Neagră cu apele ei mai dulci prin strâmtoarea Bosforului. Pentru o clipă îmi imaginez și parcă văd cu ochii minții convoaiele de corăbii barbare pornite din nord sau din sud să cucerească Constantinopolul, fosta capitală a Imperiului Bizantin. Dar aceste atacuri au eșuat, așa cum a eșuat flota perșilor în fața corăbiilor ateniene de altădată. In illo tempore (în acea vreme), strategul Atenei, Temistocle, a interpretat în favoarea lui o profeție a preotesei Pythia de la Delphi și anume aceea că o întăritură de lemn va salva cetatea Atenei, iar acea întăritură de lemn a fost chiar flota ateniană condusă de Temistocle, constituită din 200 de trireme. Mutatis mutandis, o altă întăritură de lemn va salva Constantinopolul în mai multe rânduri de atacurile altor barbari. De data asta este vorba de flota bizantină dotată cu miracolul tehnic al focului grecesc. Temistocle a evacuat copiii, femeile și bătrânii din Atena și în dimineața zilei de 29 septembrie 480 î.Hr. a declanșat atacul între țărmul Eladei și mica insulă Salamina. Xerxes, fiul lui Darius, regele uriașului Imperiu Persan, fiind instalat pe un tron de aur, dăduse déjà ordin scribilor săi să consemneze victoria sa asupra atenienilor. Tiranul asiatic nu avea cum să vadă cum triremele ateniene mult mai suple și ușoare cu prova ridicată spre a spinteca mai bine valurile se mișcau mult mai rapid decât greoaiele corăbii persane cu prova mai joasă, iar vasele grecești le străpungeau cu eperonul (ciocul) metalic trainic atașat de chila vaselor și le scufundau. Perșii în acea strămtoare de la Salamina nu au putut să desfășoare întreaga lor flotă spre a încercui flota ateniană, corăbierii perși au intrat apoi în derută și s-au retras cu pierderi însemnate. S-a spus atunci, pe drept cuvânt, că strategul Temistocle a luat din mâna atenienilor lancea și le-a pus în loc vâsla și astfel a asigurat supremația pe mare a Atenei. După sute de ani, pe timpul  Imperiului Bizantin, barbarii au fost din nou îndepărtați cu ajutorul unei invenții din secolul al VII-lea d.Hr., mai precis în anul 673 de către un architect din Heliopolis, provincia Fenicia, pe numele său Kallinikos sau Callinicus, așa cum apare scris în documentele redactate în limba latină. Invenția a venit la timp, pentru că în decursul unei singure generații, Bizanțul pierduse provinciile Siria, Egiptul și Palestina și convoaiele de corăbii barbare se îndreptau spre zidurile Constantinopolului în anul 672. Oamenii de știință cred că lichidul focului grecesc era compus din petrol, uleiuri vegetale și animale peste care se adăugau în proporții anumite amestecuri secrete de oxid de calciu, salpetru, bitum, sulf, rășini și păcură. Substanța rezultată se lipea de orice suprafață și ardea mistuitor chiar sub apă, flacăra nu putea fi stinsă decât cu sare sau nisip, ceea ce era greu de găsit pe mare. Cu acest amestec, bomba cu napalm a Evului Mediu, bizantinii au reușit să respingă atacurile pornite de pe corăbiile perșilor și arabilor în anul 673. La fel, în anul 678 a fost respins un atac masiv al musulmanilor porniți asupra Constantinopolului, flota păgână a fost înconjurată de navele mai mici și mai rapide ale bizantinilor care au pompat în rezervoare până s-a atins presiunea necesară pentru a arunca lichidul aprins asupra corăbiilor, lungimea unei astfel de  flăcări putând să atingă 45 de metri. În acea bătălie navală se estimează că au pierit peste 30.000 de soldați musulmani. Au urmat raidurile triburilor slave ale rușilor care au forțat Bosforul în anii 914 și l034 și care au fost respinse cu ajutorul aceluiași foc grecesc, la fel au pățit bulgarii în anii 970 și 971. Bizantinii au ajuns să creadă că focul grecesc le fusese dat de divinitate pentru a apăra cetatea sfântă. Împăratul Constantin Porfirogenetul (945-959) scria fiului său că focul grecesc fusese arătat și revelat lui Constantin, primului mare sfânt împărat creștin , iar îngerul l-a legat pe acesta să nu folosească acest foc decât pentru apărarea creștinilor și a capitalei împărătești. Orice încercare de a fabrica mai târziu compoziția teribilei arme a eșuat și nimeni nu a mai reușit să reproducă formula chimică care să dea naștere miraculosului lichid care să aibă aceleași proprietăți precum ale celui inventat de savantul Kallinikos. 
Focul grecesc a continuat să fie menționat până în secolul al XII-lea când prințesa Ana Comnena, fiica împăratului Alexios I Comnenul, descrie, în lucrarea sa Alexiada, felul în care bizantinii s-au folosit de teribila văpaie în bătălia din anul 1099 contra locuitorilor din Pisa. În timpul asediului Constantinopolului din anul 1203 de care s-au făcut vinovați, nu barbarii, ci creștinii cruciați, nu se mai confrmă faptul că bizantinii ar fi folosit focul grecesc. Cauza poate fi reticența în a ataca alți creștini cu acest soi de napalm ucigător sau pierderea de către bizantini a teritoriilor de unde erau aduse unele substanțe absolute necesare formulei secrete de fabricare temutei arme.
Nu mă îndoiesc de faptul că sub domnia mai multor împărați bizantini cu numele de Constantin s-a utilizat în luptele navale cu păgânii devastatoarul foc grecesc, dar dintre toți conducătorii, doar Constantin Brâncoveanu al nostru a avut șansa de a fi pomenit pe o tăbliță în interiorul acestei fortărețe preschimbată mai apoi în închisoare după căderea Constantinopolului în luna mai 1453. Coborâm de pe zidurile de unde se vede Marea Marmara, împânzită de vapoare și ambarcațiuni de tot felul, și coborâm iar și ne mai uităm cu atenție la ziduri, dar tot nu descoperim nimic. Theodor este de părere să cerem informații de la omul de la casa de bilete și ne îndreptăm spre ieșire. Fiul meu a întrebat în engleză unde a fost instalată tăblița care pomenește numele domnitorului român Constantin Brâncoveanu și primește un răspuns năucitor: tăblița aceea a fost luată din locul unde a fost instalată! Nu ne vine să credem! Ar fi a doua execuție a Brâncoveanului nostru! Părăsim siderați, umiliți și revoltați peste măsură interiorul fortăreței Yedicule pe care o simt acum că s-a preschimbat într-o închisoare și pentru mine și de aceea ne și grăbim să o părăsim și să ne îndreptăm vociferând pe malul apei spre hotelul Erguvan și a cărui denumire sună grozav de mult cu cea de Erdogan. Neuitând neplăcutul episod, pe timpul scrierii reportajului În căutarea Bizanțului pierdut, am adresat în data de 16 septembrie 2024  Ambasadei noastre de la Istanbul o cerere în care am solicitat lămuriri cu privire la dispariția sau înlăturarea tăbliței care amintește de jertfa Brâncovenilor. Am solicitat lămuriri prin e mail, dar nu am primit nici până în momentul de față vreun răspuns la această sesizare legitimă și necesară din partea oficialilor noștri de la Istanbul. Am avut însă șansa de a mă interesa de soarta acestei tăblițe prin intermediul  unui om de afaceri din zona Beiușului și care a vizitat Istanbulul de mai multe ori și a fost în pelerinaj și la Patriarhia Ecumenică  Ortodoxă din fostul Constantinopol. Acolo beiușanul nostru a avut ocazia să discute și cu părintele  Sergiu Marcel Vlad, de la Patriarhia Ecumenică, care a explicat că s-au efectuat lucrări de renovare ale zidurilor interioare ale fortăreței Yedicule și că din acest motiv plăcuța a fost demontată. Sperăm că plăcuța cu numele martirilor români se va monta din nou la locul ei, altminteri am avea de-a face cu o adevărată damnatio memoriae, cu o adevărată condamnare la uitare definitivă, cu o ștergere din memorie, cu un caz de excludere a unei personalități prin eliminarea numelui din inscripții și documente, cazuri de damnatio memoriae s-au înregistrat de pe vremea faraonilor până în zilele noastre. Sperăm că oficialii români vor lua în considerare acest aspect și chiar și Patriarhia Ecumenică din marea urbe de pe malurile Bosforului, reprezentanta credincioșilor ortodocși din întreaga lume, pentru că domnul Constantin Brâncoveanu și fiii săi au murit pentru credința în Hristos în chiar Sărbătoarea de Sfânta Maria din 15 august 1714.
Iată cum descrie Gheorghe Șincai, în „Cronica românilor”, martiriul dreptcredinciosului voievod: Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta...”. 
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului și Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, pentru faptele sale sfinte și înflorirea vieții spirituale și duhovnicești ortodoxe din Țara Românească. Prăznuirea lui se face pe data de 16 august a fiecărui an. (Va urma)