De astă dată, ne vom ocupa, pentru românii mai puțin știutori ai propriei Istorii, mai ales generațiile postdecembriste, de istoria Bucovinei, în mod special a Bucovinei de Nord și ținutul Herța.

            Bucovina a fost parte componentă a Principatului medieval al Moldovei, mai exact nordul Moldovei, la fel ca și Basarabia – adică Moldova, dintre Prut și Nistru. Încă din vremea lui Bogdan Vodă (1359-1365)- întemeietorul statului moldovean, apoi, sub consolidatorii acestuia: Alexandru cel Bun (1400-1437) și Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504). În perioada ei de glorie, Moldova se întindea între izvoarele Ceremușului – în nord, Carpații în Vest, Nistru în Est, Dunărea și Marea Neagră, în sud. Granițele naturale, constând din râuri și munți, erau consolidate cu cetăți apărate de garnizoane permanente, situate pe linia sau în apropiere de graniță: Suceava, Neamț, Hotin, Soroca, Chilia, Cetatea Albă ș.a.

            În 1775, pe fondul conflictelor de interese politice între Imperiile Habsburg, Otoman și Rus pentru spațiul carpato-dunărean, în fond românesc, se încheie o convenție turco-austriacă. La baza ei, au stat corupția și acțiunile de forță ale habsburgilor, pentru a obține asentimentul comandamentului rus. Acesta a primit 5000 de galbeni, dragomanul C-tin Moruzzi-10 000 de piaștri, iar Tahir Aga- 3100 piaștri. Potrivit acesteia, Moldova de Nord este cedată de Imperiul Otoman celui Habsburgic, în pofida opoziției domnului moldovean Grigore al III-lea Ghica (1774-1777). Ca urmare, pretextând un conflict, între acesta și propria boierime, Istambulul îl asasinează.

            Ecoul acestui asasinat politic se extinde în lumea elitei intelectuale românești din Transilvania și Țara Românească, aflate într-un proces de modernizare de tip iluminist și național. El se materializeză prin apariția primului text dramatic românesc, scris în Transilvania, undeva între 1778-1780: „Occisio Gregorii in Moldova. Tragedice expressa”, care are ca subiect tocmai acest trist eveniment.

            Nordul Moldovei, între Câmpulung-Suceava-Cernăuți-sud Kolomea, va fi denumită Bucovina (Țara codrilor de fagi) de către noua stăpânire habsburgă (1777). Expresia germană se inspira din întinsele păduri ale zonei, principala bogăție a noii provincii austriece. La început, Bucovina a fost sub administrație militară (până în 1786), pentru ca, în 1779, să fie alipită Galiției, ajunsă și aceasta sub control politic habsburg.

            În pofida durei administrații, s-a păstrat sentimentul apartenenței bucovinenilor la neamul românesc. Biserica ortodoxă română, apoi elita intelectuală ridicată din sânul satului, școlită în universitățile germane de la Cernăuți, Viena, Graz, societățile culturale și presa românească apărute la cumpăna secolelor al XIX-lea– al XX-lea, legăturile tot mai strânse cu Regatul Român – au pregătit Unirea Bucovinei cu România la 15/28 XI 1918, prin votul Congresului General al Bucovinei. Actul era urmarea consultării societății bucovinene, în majoritate românească, pentru care s-au pronunțat și unii reprezentanți aleși ai minorităților: poloneze, evreiești, germane, rutene. „Hotărârea” citită de Președintele Congresului - Iancu Flondor, decide „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”. Regele Ferdinand I ratifică și semnează actul Unirii la 18 XII/ 31 XII 1918.

            În cadrul Conferinței de Pace de la Paris (I 1918-1920), organizată după încheierea Marelui Război (1914-1918), la 10 IX 1919 s-a semnat Tratatul de la Saint Germain cu Austro-Ungaria. Prin acest document diplomatic, Austria renunța, în favoarea României, “la toate titlurile și drepturile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei, cuprinsă dincolo de fruntariile României, astfel cum vor fi fixate de principalele Puteri Aliate și Asociate” (Vezi: Politica externă și diplomația României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari. Momente cruciale, vol. I, coordonator: Ion M. Anghel, Ed. Academiei Române, București,2018, p. 61).

            Între 1919-iunie 1940, Bucovina, integrată în fruntariile României Întregite, ca și celelalte provincii românești unite în statul național român, va cunoaște o dezvoltare economică și culturală apreciabile.

            Schimbările geopolitice din anii 1933-1939, au surprins statele democratice vest-europene și SUA, inclusiv România. Pactul secret Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) deschide poarta celui de-al Doilea Război Mondial. România carlistă privește prima lovitură prin Ultimatumul sovietic din 26-28 VI 1940, în urma căruia, URSS ocupă Basarabia, Bucovina de Nord și Herța. Pe lângă “argumentele” ocupantului sovietic pentru “drepturile” sale asupra Basarabiei, ca “veche provincie rusească”, se preciza că, Bucovina de Nord, este preluată pentru cei 20 de ani de exploatare a Basarabiei de către România. Deci, URSS recunoștea că Bucovina nu a făcut niciodată parte din Rusia. O precizare foarte importantă pentru dilomația noastră de astăzi în noile relații româno-ucrainiene.

            După o scurtă revenire a Basarabiei și Bucovinei de Nord la România (VII 1941-vara 1944), aceste teritorii sunt reîncadrate în URSS. Situația este întărită politic prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947. Timp de aproape 35 de ani, România democrat-populară nu a îndrăznit să repună pe tapet problema Bucovinei de Nord și Herței, ca și a Basarabiei, pentru a nu deranja „Marele Urs” de la Răsărit. Nici revizuirile granițelor RSS Ucrainiană, făcute strategic de Stalin, apoi de ucrainianul Nikita Hrușciov (ruperea din Basarabia a nordului județului Hotin și Herța- 2 VIII 1940, județele basarabene din sud, Hotin, Cetatea Albă și Ismail- 2 VIII 1940; la granița cu Dunărea și Marea Neagră, Crimeea și insula Șerpilor (1954) oferite Ucrainei Sovietice), nu au stârnit reacțiile bucureștilor. Niște minime apropouri le-a făcut N. Ceaușescu, în ultimii ani de domnie, când, simțea, tot mai mult, strângerea cleștelui sovietic. Spera ca astfel să-și abată poporul de la greutățile materiale, accentuând sentimentele naționale, în general, cele antisovietice, în special.

            Cu alte cuvinte, R.S.S. Ucrainiană, atât prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, cât și prin decizia lui Hrușciov din 1954 - a beneficiat de prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop din 1939. (Vezi: Ioan Scurtu, „2 XII 1991- Referendumul organizat de autoritățile de la Kiev nu are valabilitate”-mss.)

            În eforturile lui Gorbaciov de destindere politică mondială, combinate cu o nouă înțelegere de împărțire a lumii cu SUA (vezi: 2-3 XII 1989-Malta), în 1989 Sovietul Suprem al URSS denunță Pactul Ribbentrop-Molotov.

            În condițiile răsturnării politice din XII 1989, în România, primul Parlament ales liber în V 1990, la 24 VI 1991, declară Pactul Ribbentrop-Molotov “ab initio nul și neavenit”. Pe fondul destrămării URSS și demisiei forțate a lui Mihai Gorbaciov din fruntea Partidului Comunist (bolșevic), a evoluției rapide a Republicii Moldova spre independență, la 28 XI 1991, Parlamentul României emite o declarație prin care reamintește originea românească a teritoriilor din dreapta Prutului, moștenite de Ucraina de la fostul URSS. Declarația României este o reacție firească la Referendumul Republicii independente Ucraina (24 VIII 1991) care includea teritoriile dăruite de URSS în 1940 și 1954. Ea este completată la 2 XII 1991 de o nouă Declarație a guvernului Teodor Stolojan și ministrului de Externe - Adrian Năstase.

            Mai mult, în aprilie 1993, Guvernul României adresează o cerere Guvernului Ucrainei, prin care atrage atenția asupra apariției a două state noi la granița de est a României, în urma dispariției URSS. Este vorba de Republica Moldova și Ucraina. În acest context, fostul Tratat privind regimul frontierei de stat româno-sovietic din 1961 a devenit caduc.

            Orientarea spre Vest a Ucrainei independente se lăsa așteptată, în pofida eforturilor materiale și propagandistice sprijinite de SUA și țările NATO. În aceste condiții, SUA dădea semnale României să preseze Ucraina, inclusiv prin revendicarea teritoriilor românești din cuprinsul acesteia.

            În pofida sprijinului american, în 2 iunie 1997, la Neptun, într-un anonimat bine păzit de noua conducere a Țării noastre (din toamna 1996 formată de Convenția Democrată), Președintele Emil Constantinescu, având ca ministru de Externe pe Adrian Severin, semnează cu Președintele ucrainian Leonid Kucima (1994-2005), noul Tratat de frontieră cu Ucraina. La 14 VI 1997, Parlamentul României, dominat de Alianța Convenția Democrată, a ratificat Tratatul (mai puțin PUNR, PRM, PDSR- din Opoziție). Recunoscând granițele actuale ale Ucrainei, inclusiv Insula Șerpilor (oferită URSS încă în 1948 de noul ministru de Externe român Ana Pauker)- Emil Constantinescu încălca declarațiile solemne ale Parlamentului României din VI și IX 1991. O nouă trădare națională!

            Inserarea în Tratatul de frontieră a unor expresii care se doreau a lăsa o poartă deschisă pentru eventualele revendicări istorice asupra Bucovinei, într-o conjunctură geopolitică mai clară și favorabilă României –era o iluzie pentru vremurile de mai târziu.

            Nu stă în picioare nici motivația presiunii Bruxelles asupra noastră, ca una din condițiile primirii în NATO și UE. Nu ai dreptul să sacrifici nici o palmă din pământul Țării pentru promisiuni fie ele și posibil a fi împlinite la un moment dat. Cu atât mai mult cu cât, din cercurile politice înalte ale SUA, se primiseră semnale să nu renunțăm ușor la drepturile noastre istorice (vezi: https://războiulinformational.ro)

            În preajma semnării Tratatului, istorici de anvergură, cunoscători ai relațiilor româno-sovietice (Ioan Scurtu, Viorica Moisuc, Florin Constantiniu) au denunțat acest „sacrificiu istoric”-cum îl numea Emil Constantinescu și Adrian Severin.

            Între timp, pe fondul agresiunii Federației Ruse asupra Ucrainei democratice, Țara noastră a dat, ca, în 1938-1939, cehoslovacilor și polonezilor emigranți din calea ocupației hitleriste, dovezi de sprijinire a vecinului aflat la nevoie. Căile de sprijinire sunt numeroase. Le știm și le vedem zilnic.

            Care este însă răsplata Ucrainei naționaliste? Desființarea școlilor cu limbă de predare română, transformate în școli ucrainiene? Interzicerea desfășurării slujbelor în limba română în parohiile ortodoxe ale românilor și arestarea preoților? Presiuni asupra încetării activității societăților culturale românești? Trimiterea, cu predilecție, a tinerilor români, cetățeni ucrainieni, în primele linii ale războiului cu Putin? De ce nu se permite, nici după cinci ani, dezvelirea monumentului din Cernăuți ridicat în amintirea Unirii de la 1918?

            Care este reacția Guvernului și Ministerului de Externe român? De ce nu acordăm dreptul la cetățenie dublă, deci și română, bucovinenilor și maramureșenilor din Transcarpatia, așa cum am acordat, foarte bine, basarabenilor?

            Cunosc faptul că Primul ministru Ilie Bolojan, ca Primar al Oradiei și Președinte al C.J. Bihor, a primit, în repetate rânduri, delegația maramureșenilor români din Transcarpatia. Mai mult, a fost și oaspetele acestora la Apșa de Jos! Deci cunoaște situația acestor români obidiți de un naționalism ucrainian care nu s-a „consumat” nici în 1917-1918, nici în 1941-1945, când, s-a încercat crearea unui stat ucrainian independent sub conducerea generalului albgardist Petliura, ucrainian la origine (1917-1919), apoi a lui Hitler (1941-1943).

            În fine, oare, în acest an, autoritățile române, centrale și locale, vor aniversa Unirea, de la 28 XI 1918, a Bucovinei cu Regatul Român pe 28 XI 2025? Avem voie? Sau vom fi etichetați drept patrioți extremiști (ca legionari, vătriști, peuneriști, peremiști, ceaușiști, suveraniști) în categorisirea universitarului bucureștean, Ioan Stanomir, recent conferențiar la Muzeul Țării Crișurilor pe tema „patriotismului”?

            Până la urmă, sentimentul patriotic, la românii cu carte sau măcar cu școala vieții, este numai de un singur fel. Mai puțin prin vorbe și ieșiri isterice, ci prin fapte: muncă, familie, înțelegere a aproapelui de alt neam până când acesta nu te jignește, reacție hotărâtă împotriva trădătorilor.

            În ce categorie îi încadrăm pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Severin (ministru de Externe în 1997): „patrioți” sau „trădători de neam”? Au salvat Țara de la destrămare sau au compromis, pe termen lung, poate definitiv, reîntregirea națională? Domnule coleg Stanomir pune-i în „clasorul” D-tale!