Din fericire, la țară lumea încă te salută, chiar dacă nu te cunoaște, și îți răspunde la salut cu nedisimulată bucurie. Într-o zi de sâmbătă, la sfârșit de vară, drumurile m-au purtat la Chișcău.

Oamenii de acolo sunt obișnuiți cu străinii care vin pentru un sejur la pensiunile din zonă. Plimbându-mă pe ulița principală, salutam, bineînţeles, pe toată lumea. Iar bătrânii care stăteau pe băncuțe în fața porților zâmbeau și făceau cu mâna. Am intrat în vorbă cu un domn care își plimba copilul în cărucior. M-a întrebat de unde sunt, dacă îmi place zona și așa, mai schimbând câte o vorbă, ajungem în dreptul unei porți. Pe bancă stătea un domn mai în vârstă. Îl salutăm. Domnul cu care intrasem în vorbă m-a întrebat dacă știu cine e cel care se odihnește pe banca din fața casei. I-am spus că nu știu.

- Păi e Traian Curta, omul care a descoperit Peștera Urșilor.

Vizitasem de vreo trei ori Peștera Urșilor în ani diferiți, auzisem de el, dar nu-l cunoscusem personal. Așa că aici s-a încheiat plimbarea pe ulițele Chișcăului în acea seară. M-am apropiat, l-am salutat, m-am prezentat, gândindu-mă că nu pot rata ocazia de a sta la o poveste cu el.

M-a privit un pic iscoditor la început, dar vorba s-a legat foarte repede. S-a obișnuit de-a lungul timpului să tot fie întrebat despre descoperirea sa. Nu era vreo noutate pentru el. Cu o seninătate pe chip cum rar mai vezi azi, a început să depene amintiri.

„Era septembrie 1975, eram miner și exploatam aici în zonă marmură pentru germani și unguri. Era o marmură albă, de reflecta razele soarelui, nu avea oxid de fier. Cererea era mare, așa că am început să exploatăm și într-o altă carieră, dar nu avea aceeași calitate, marmura ceea avea conținut mare de oxid de fier. În una din zile, în urma unei explozii de rutină, am observat că s-a deschis o gaură în față. Nu am văzut prima dată ce este, am venit acasă după o lanternă și am zis, orice ar fi, trebuie să cobor să văd ce este acolo. Colegii de lucru au rămas sus, la suprafață. Când am ajuns jos, am pus lanterna, am făcut vreo doi pași și m-am împiedicat de un craniu (de urs). Mi-am zis că aici trebuie să fie ceva interesant. După încă vreo 4-5 pași, am aprins un chibrit, să văd dacă este oxigen. În stânga mea era plin de cranii, se vedea lacul, dar nu știam cât este de adânc. Când am îndreptat lanterna în sus, am văzut ceva nemaipomenit. Mai văzusem peșteri la TV și mi-am dat seama ce poate fi acolo. Am început să înaintez, mânat de curiozitate. Când ajungeam la intersecții (așa le-am numit eu), lăsam câte un semn, casca, apoi salopeta, ca să știu pe unde mă întorc. Am mers până la locul unde acum e scheletul de urs reconstituit, în capătul peșterii superioare, de acolo se mai coboară 17 metri în peștera inferioară. M-am întors înapoi după semnele pe care le lăsasem și când am ajuns la frânghie, am făcut o glumă, am pus un craniu de urs, ca să-mi sperii colegii care mă așteptau sus (râde)”.

Anunțându-și șefii de la Beiuș despre descoperirea sa, a primit ordin să bage exploziv. A refuzat, pe propria răspundere.

Dar la o săptămână, Nicolae Fântănă, vicepreședinte la Partid, l-a contactat și l-a întrebat dacă poate să le asigure coborârea în peșteră, că vin mai mulți „de la județ”. Așa le-a pus la dispoziție scări, frânghii, lanterne. Printre cei care venise de la Oradea era și dl Blajovici.

„Când am ajuns în sala mare, Blajovici a zis să ne oprim și a spus că nu mai permite nimănui să intre. Timp de 3 săptămâni am păzit intrarea în peșteră. Apoi au adus polițiști să păzească. Acolo unde s-a format gaura în urma exploziei, a fost pusă o ușă metalică. Ușa există și azi, dar s-a turnat beton peste ea”, își continuă firul povestirii Traian Curta.

În zilele următoare, au venit speologii. Mai întâi de la Ștei (Dr. Petru Groza atunci), apoi de la Cluj. În timp ce comentează pozele pe care cu mândrie mi le arată, îmi spune că nu au mai fost publicate niciodată.

Traian Curta a lucrat miner la carierele de marmură de la Chișcău între anii 1968-1975.

După descoperirea peșterii a fost primul angajat al acesteia. Ca să se poată adăposti cât de cât iarna de frig, și-a făcut o baracă de scânduri sus, la intrare, și azi, după atâția ani, zice că nu l-a ajutat nimeni. Pușca de vânătoare pe care o deținea legal, pentru că fusese și vânător, i-a servit ulterior și la paza peşterii. Și totdeauna a tras cu stânga.

De altfel, cutremurul din 1977 l-a prins în peșteră, era acolo împreună cu speologii, dar nu a simțit nimic, spre deosebire de colegul său, care era la suprafață și a simțit vibrațiile pământului.

E mulțumit că a avut posibilitatea să dea denumiri unor galerii din peșteră: Sala ursului, Fecioara Maria, Nava cosmică, restul au fost denumite de speologi.

„Dacă atingi formațiunile de stalactite din Galeria oaselor, sună ca o orgă”, mai spune în timp ce ne uităm la poze.

Traian Curta a fost primul angajat al Peșterii. Din 17 septembrie 1975, când a făcut descoperirea, a fost paznic până la 14 iulie 1980, când peştera a fost deschisă publicului, după care, până la pensionare, în 1999, a fost ghid și-i plăcea să facă glume cu grupurile de vizitatori. Le spunea că atunci când a intrat prima dată în peșteră, s-a întâlnit cu un urs, ursul s-a speriat și s-a lipit de tavan (râde cu poftă).

Astăzi, ajuns la o vârstă respectabilă, acumulând atâta experiență de muncă și de viață, e mulţumit şi se simte un om împlinit alături de familia sa. Are un fiu, care locuiește în sat, nora, nepoții Andrei și Denisa. Mai are o fiică căsătorită la Seceni, județul Timiș. Deși sunt prinși cu munca, găsesc timp să se întâlnească cu toții. Toată familia lui muncește mult, au o livadă cu vreo 300 de pomi, grădină mare, cu de toate. Chiar dacă l-au mai lăsat puterile, mai muncește și în livadă, și în grădină ce poate și cât poate. Se bazează mult pe nepotul Andrei, care e tare harnic. Lui nenea Traian îi place să citească. Mi-a destăinuit că în tinerețe, când nici nu știa ce va face în viață, un om, Kepeț Gheorghe îi zicea, era din Marghita, dar se stabilise la Chișcău, bun meseriaș, era tâmplar, i-a deschis Gomornicul (carte religioasă) și i-a spus că după armată va face casă, că o să aibă o meserie (într-adevăr după armată a făcut cursuri de miner și în 1963 s-a angajat prima dată la mină). I-a spus că o să descopere ceva în viața asta de nu s-a mai văzut și că o să aibă de-a face cu oameni mari, că o să aibă boli, dar o să-și găsească leacul, citind cărți.

„Pănă acum s-a adeverit tot ce mi-a spus atunci. Mi-a zis că o să am o operație și dacă scap cu bine, trăiesc până la 90 de ani. Acum am 84. Poate de-acum încolo să mă aștepte vreo operație. Mă supără o hernie. Cred că asta a fi operația. La 33 de ani am avut cancer de colon și m-am vindecat. Am mai avut probleme cu stomacul. Am făcut Covid, am fost 6 zile în comă. Sunt bine acum, dar cred mult în plante și tot ce ne oferă cu generozitate natura”.

Am mai fi putut povesti ceasuri bune și nu m-aș fi plictisit. Între timp nora lui nenea Traian ne-a servit cu plăcinte specifice zonei, calde şi foarte bune. Le-am mulţumit pentru ospitalitate, pentru că i-am cunoscut, pentru că preţ de câteva ore am simţit că am evadat din rutina zilnică, bucurându-mă de compania unui om care nu a făcut degeaba umbră pământului.