Când Mark Rutte, secretarul general al NATO, a afirmat, grandios și eroic, aproape „churchillian”, pe 9 iunie, că „acum suntem toți pe flancul estic”[1], lumea a luat declarația ca pe un gest diplomatic elegant, o formă de altruism contextual și de solidaritate simbolică cu țările de pe Flancul Estic al Alianței, cele mai expuse scenariului unei agresiuni a Rusiei. Dar s-ar putea ca în spatele acestei formule să nu fie doar gentilețe diplomatică și încurajarea aliaților central și est-europeni postcomuniști să nu se simtă singuri în fața Rusiei, ci chiar miezul unei posibile soluții europene pentru noua ordine de securitate de pe continent, pe care să o asume cu claritate și în care să se implice activ (și) cea mai mare țară a Europei democratice: soluția „Germania pe Flancul Estic”.

Sunt semne importante că Germania începe să conștientizeze și să își asume cu maximă seriozitate, sub guvernarea Merz, apartenența geostrategică la flancul estic, la problematica regiunii și la perspectivele securității europene. Iar Germania dorește într-adevăr să devină un pilon al securității și al noii ordini europene de după războiul din Ucraina, dincolo de influența economică tradițională pe care oricum o avea de mai multe decenii, în regiune și în întreaga Europă.

Instalarea, în mai, a noului cancelar Friedrich Merz al Germaniei este cu siguranță cea mai bună veste care se putea întâmpla nu doar Germaniei (pentru motive economice și sociale care nu constituie subiectul acestui articol) dar și regiunii noastre, Uniunii Europene în ansamblu, NATO și Europei democratice, aflată sub atac din 2008, în cadrul războiului hibrid al Rusiei.

Trebuie să fim lucizi: ideea „venirii” Germaniei în Estul Europei nu este nouă și are, desigur, un fel paradoxal de continuitate istorică, cu bunele și cu relele ei binecunoscute. Drang nach Osten (marșul către Est), o veche temă culturală și naționalistă germană din secolul al XIX-lea, reluată de naziști în Al Doilea Război Mondial în chip expansionist, părea să aducă „spațiul vital” (Lebensraum) de care credea Adolf Hitler că au nevoie națiunea germană și Al Treilea Reich pentru a-și împlini potențialul. Un final catastrofal al acestei distopii, așa cum știm.

Mai târziu, în timpul Războiului Rece, începând cu Egon Bahr și Willi Brandt, RFG și guvernele de la Bonn au început să mizeze, spre sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70, pe Ostpolitik. Colaborarea cu RDG și regimurile comuniste din Estul Europei, întruchipând faimoasa formulă wandel durch handel (schimbare prin comerț), se întemeia pe iluzia că, intrând în afaceri și făcând comerț cu dictaturile est-europene, Germania democratică ar fi putut să le schimbe în bine pe acestea din urmă, catalizând reforme, deschideri, apropiere sinceră și schimbări democratice. Fals, o nouă utopie.

Iluzia schimbării dictaturilor prin comerț a murit odată cu invadarea Ucrainei și cu Războiul lui Putin împotriva Occidentului, în care occidentalii au înțeles, în sfârșit, că zecile de miliarde de mărci/Euro pompate de-a lungul deceniilor în economia Rusiei nu au făcut decât să întărească regimul Putin, să-i dea popularitate internă (pe banii Vestului) iar finalmente să alimenteze mașinăria de război cu care Kremlinul a atacat ulterior Europa. Un alt final catastrofal al relației Germaniei cu Estul, în particular cu Moscova.

…Nici cucerire, nici finanțarea dictaturilor estice. Ambele abordări germane ale Estului Europei, din ultimii 80 de ani, au eșuat. Astăzi, în schimb, integrarea Germaniei pe flancul estic este o idee realistă, absolut necesară și binevenită. Ea nu mai este nici expansionistă, nici naivă. Este o idee defensivă și preventivă de data aceasta, o idee de consolidare a securității Europei în fața pericolului unui nou război extins pe continent, o consolidare posibilă prin descurajare credibilă și prin implicarea celei mai mari economii și democrații europene. Germania înțelege acum cu luciditate că împărtășește același destin al securității cu țările din Flancul Estic.

Pe scurt, motivele pentru care Germania ar putea fi considerată parte a Flancului Estic sunt cel puțin următoarele:

  1. Germania are în componența ei landuri care au aparținut Europei de Est comuniste (fosta RDG).
  2. Cortina de Fier, care a separat Europa în timpul Războiului Rece, a traversat Germania, pornind chiar de la Zidul Berlinului, simbolul cel mai puternic al divizării europene și terorii comunismului.
  3. Germania are ieșire la Marea Baltică, așadar geografic vorbind atinge, de fapt, un spațiu geopolitic nordic extrem de important al Flancului Estic.
  4. Prin importurile masive de gaz din Rusia, Germania a întreținut timp de vreo 50 de ani dependența economiei europene de Rusia, având o oarecare responsabilitate politică pentru consolidarea regimului lui Putin. Cancelarii Schröder (1998-2005) și Merkel (2005-2021) au crezut în bunele relații politice și economice cu Rusia și cu Putin, chiar și atunci când toate semnalele din fosta URSS îl arătau drept un dictator, un criminal și un mare dușman al lumii occidentale, al valorilor liberale (libertatea fiind prima dintre ele), statului de drept și democrației.
  5. Proiectul Nord Stream (gazoductul Rusia-Germania, pe sub Marea Baltică), în care Germania a investit masiv, a constituit unul din punctele de divergență cele mai sensibile între țările din UE și NATO în anii dinaintea invaziei din 2022. Multe din statele Flancului Estic s-au opus Nord Stream, în frunte cu Polonia, România, Statele Baltice. S-a dovedit că est-europenii au avut dreptate iar Berlinul datora scuze regiunii pentru îndelungata relație de amiciție cu dictatura lui Putin.
  6. Securitatea Germaniei este strâns legată de securitatea Flancului Estic, tot așa cum securitatea Flancului Estic depinde în prezent de rezistența Ucrainei. O Europă de Est nesigură, instabilă politic sau chiar în război afectează perspectivele de bunăstare ale Germaniei.

Din fericire, Friedrich Merz pare să fi înțeles toate lucrurile acestea și nevoia ca Germania să se smulgă din trecutul mlăștinos al colaborării și finanțării regimului Putin. Desigur, pe 27 februarie 2022, la trei zile după marea invazie a Rusiei în Ucraina, predecesorul său, social-democratul Olaf Scholz, vorbea în fața Bundestagului despre Zeitenwende, punctul de cotitură. Conceptul a fost grandios, implementarea lui mai puțin. Scholz a încercat ceva, a condamnat ferm invazia Rusiei, a aplicat sancțiuni, a exprimat poziții corecte, a aprobat ajutoare financiare importante pentru Ucraina, dar nu a părut să ducă lucrurile la bun sfârșit iar acțiunea de creștere efectivă a capacității militare de apărare a Germaniei a rămas mai degrabă moale și modestă ca rezultate, în principal pentru că electoratul social-democrat de stânga nu pare să fie cel mai deschis la ideea de reînarmare puternică a Germaniei.

Nu știm cât de solidă este în profunzime coaliția de guvernare de la Berlin, mai ales după ultimele dezacorduri CDU-SPD în jurul numirii de la Curtea Constituțională, dar probabil guvernul Merz va merge mai departe și va reuși o cursă completă de patru ani. SPD nu are interesul să provoace alegeri anticipate, după experimentul alegerilor anticipate din februarie 2025, când ambele partide responsabile de ruperea coaliției anul trecut în septembrie, SPD și FDP, au fost penalizate drastic de electorat, FDP ieșind din parlament iar SPD obținând cel mai slab scor din istoria sa postbelică.

Unul din punctele importante ale agendei Merz, dincolo de revigorarea economiei, este reprezentat de apărare și securitate. La propunerea sa, Bundestagul a aprobat încă din primăvară un nivel incredibil al cheltuielilor și investițiilor de apărare, de 600 miliarde de Euro, în următorii 10 ani. Germania devine astfel un investitor uriaș în industria de apărare, așa cum nu a fost până acum în istoria NATO și a UE și cum, realist vorbind, nicio altă țară europeană nu își permite să fie. Mai mult decât atât, prin propunerea inspirată a cancelarului Merz, se pare că a fost evitată în ultimul moment o dezangajare completă a SUA în Ucraina. S-a reușit motivarea lui Trump de a continua să livreze indirect ajutor Ucrainei, prin intermediul țărilor europene, cărora SUA se angajează să le reînnoiască, contra cost și cu generația tehnologică cea mai nouă, armamentul deținut în prezent, pe care europenii îl vor trimite Ucrainei, în cadrul unui mecanism coordonat de NATO. Poate că a contat și certificatul german de naștere al bunicului lui Donald Trump, pe care cancelarul Merz i l-a adus cadou președintelui american chiar în Biroul Oval.

Dacă redefinirea geostrategică a Germaniei ca parte a Flancului Estic este aproape o certitudine logică și este pe cale să se producă, nu doar discursiv, pentru România ar mai exista o miză majoră: atragerea Germaniei în regiunea Mării Negre. Și aici catalizatorul reacției ar trebui să fie interesele comune. Firește, este mult mai greu să aduci Germania în sudul Flancului Estic decât în nord, la Marea Baltică, unde deja este, prin coordonatele sale geografice, istorice și culturale.

„Pariul” politicii externe și de securitate a României în relația cu Germania ar putea fi însă unul inspirat și câștigător, dacă vom avea voința, forța, tenacitatea, seriozitatea și priceperea să continuăm vizita oficială bună a președintelui Dan la Berlin cu proiecte atractive și cu o doză de viziune în stil mare. Mă aștept ca vizita oficială de răspuns a cancelarului Merz în România, anul viitor, să aducă semnarea unor noi contracte majore de colaborare strategică și poate chiar a unui Tratat de colaborare și prietenie bilateral, de tipul celor semnate între Germania, Marea Britanie și Franța, desigur cu obiective specifice și proporționate capacităților și dimensiunii României.

Ce ar însemna venirea Germaniei la Marea Neagră? Pentru ei, deschidere spre o zonă nouă, foarte dinamică și cu potențial economic neexplorat chiar mai mare decât al Mării Baltice, unde cam toate ideile și proiectele posibile au fost deja încercate. Pentru noi, garanția ancorării definitive în Europa, sigilată economic, militar, strategic, politic, cultural.

Germania a avut o prezență mai degrabă discretă în regiunea Mării Negre în epoca postbelică și chiar după încheierea Războiului Rece. Dar portul Constanța oferă o deschidere spre sud, spre Turcia, Georgia (Caucazul de Sud) și Orientul Mijlociu de care multe companii germane ar putea să profite.

Industria de apărare este deja o pistă de lucru pentru colaborarea bilaterală, unde există contracte semnificative în vigoare iar altele sunt în negocieri relativ avansate.

Industria auto nu a fost decât tangențial, prin fabricarea de piese, încercată ca direcție de cooperare. România nu este chiar străină de această industrie și, chiar dacă germanii au stat în mod tradițional departe (probabil din neîncredere în mediul local), poate ar fi timpul ca unul din producătorii germani să îndrăznească mai mult, având nu doar un mediu unde producția ar putea merge bine, la prețuri competitive, dar și platforma pentru un export regional relativ important.

Energia poate fi pusă pe această listă potențială, fie că ne referim la cea convențională, bazată pe hidrocarburi (România are resurse de gaz) sau nucleară (unde Germania își poate repara greșeala epocii Merkel, de închidere a propriilor centrale), fie că ne referim la versiunile verzi, care necesită și ele tehnologii și investiții.

Societatea, cultura, mediul academic din România așteaptă Germania cu brațele deschise. Dincolo de convenția că România este o țară francofonă, experiența mea academică de 30 de ani arată că, cel puțin la Cluj (probabil și în alte centre universitare de tradiție), toate proiectele de colaborare cu parteneri și universități germane au fost un succes și nu doar profesorii și cercetătorii, dar și numeroșii studenți germani au plecat de aici încântați de stagiile petrecute în România. România înseamnă, în același timp, și Mitteleuropa, așa cum simt și ne spun academicii germani veniți la UBB. Încă o dată, trebuie depășită probabil bariera tradițională de reticență a germanilor față de România și sud-estul Europei iar imaginea politică a țării și a conducătorilor ei este esențială în a face primul pas.

Suntem, peste tot în politica Europei și a lumii, într-un moment de tranziție, cu relele și cu bunele pe care le aduc tranzițiile. Știm că lucrurile se schimbă, vedem că lucrurile se schimbă, simțim că lucrurile se schimbă, dar nu știm întotdeauna în ce direcție se schimbă și spre ce ne îndreptăm. Este deja un loc comun să spunem că toate opțiunile sunt pe masă.

Momentele de criză, incertitudine și transformări aduc însă și mari, uneori nesperate oportunități de colaborare, pe baza unor noi interese descoperite și a unei noi viziuni comune. De ce să nu credem în viitorul relației Germania-România, într-un context european al nucleului consolidat din UE sau chiar (ar fi ideal!) în cel al unei perspective transatlantice reînnoite și articulate a NATO, de la Vancouver și San Francisco la Constanța? (contributors.ro)    

[1] https://www.politico.eu/article/natos-rutte-to-urge-quantum-leap-in-defense-readiness-as-putin-lurks/

 

Valentin Naumescu