La câteva luni după ce Ilie Bolojan a preluat primul mandat de președinte al Consiliului Județean Bihor, m-am întâlnit întâmplător cu el în Aeroportul Otopeni. Pe atunci, cursele spre Oradea nu erau atât de multe, așa că astfel de coincidențe nu erau chiar atât de surprinzătoare. Veneam de la un training organizat de Freedom House. Cum ne cunoșteam de ani buni, de la conferințele de presă, am stat câteva minute la povești, atât în aeroport cât și în autobuzul care ne-a dus la avionul spre Oradea. Eram contrariat de multitudinea proiectelor pe care le pornise pe infrastructură la Consiliul Județean Bihor și mă mira rezolvarea atât de rapidă a problemei curselor internaționale care fuseseră o piatră de moară legată de gâtul cuplului care condusese înainte Consiliul Județean Bihor, Pásztor Sándor (UDMR) - Ioan Mang (PSD). Cum se face că ei nu reușiseră ceea ce părea atât de simplu în cazul lui Ilie Bolojan? „Eu când ajung undeva, într-o funcție, nu pot să stau fără să fac nimic. La Consiliul Județean este mult mai puțin de lucru decât era la primărie. Aici poți să stai relaxat un mandat întreg fără să faci nimic. Eu nu pot să nu fac nimic”, spunea atunci Bolojan.

Întâmplarea aceea mi-a rămas în minte pentru că, în câteva fraze, mi-a oferit un contrast dureros între ceea ce ar trebui să fie un om politic și ceea ce, din păcate, vedem zilnic în majoritatea funcțiilor publice. Tocmai această diferență între normalitate și impostură merită discutată.

Urmărindu-i cariera, atât la Primăria Oradea cât și la Consiliul Județean Bihor, cred că a fost ghidat mereu de două principii de bun simț. Primul, să facă cât poate de bine, acolo unde e. Al doilea, să se înconjoare de oameni competenți. Aceste două principii s-au văzut și când s-a trezit peste noapte președinte și se văd și acum când este premier.

Nu a fost și nu este o chestiune incredibilă ce face Ilie Bolojan. Nu e un act de eroism să pui lucrurile în mișcare atunci când ocupi o funcție publică. Nu e nevoie de geniu, viziuni profetice sau sacrificii mitologice. E nevoie doar de normalitate, bun simț și o minimă responsabilitate față de cei care te-au ales. Și totuși, în România, tocmai această normalitate ajunge să pară o excepție. Un caz rar, aproape neverosimil.

Într-un sistem public unde lipsa de competență, lipsa de voință și corupția sunt regula, orice gest firesc capătă aura unei reușite extraordinare. Iar de aici vine greața. Nu din abateri izolate, nu din scandaluri trecătoare, ci din obișnuința cu impostura. Când normalitatea devine o raritate, atunci problema nu e la excepții. Problema e la sistem.