Recent, presa locală (vezi: „Crișana”, 17.02.2026, p.3) anunța o întâlnire de lucru a Prefecturii Bihor (13.02.2026) cu secretarii generali ai unităților administrativ-teritoriale din subordine. Obiectul discuțiilor se referea la „centralizarea cererilor soluționate și nesoluționate depuse în temeiul legislației din domeniul restituirii proprietăților” naționalizate de regimul comunist după 1945.

Pe baza unei legislații foarte stufoase, declanșată de Legea fondului funciar nr.18/1991, completată de OUG 83/1999, OUG 94/2000 și de alte legi (nr.1/2000, nr. 10/ 2001, nr. 66/2004, nr. 247/ 2005 -  aici se sintetizează toate modificările și completările făcute până atunci și nr. 165/2013), mai recent de OUG. nr.38/2025 - se are în vedere finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor (clădiri, terenuri arabile, păduri) preluate abuziv în perioada regimului comunist din țara noastră. Până la data de 31 decembrie 2026 această activitate trebuie finalizată.

Indiscutabil, proprietatea privată de care au fost deposedați cetățenii, în mod abuziv, de fostul regim comunist, trebuie retrocedată foștilor proprietari sau urmașilor acestora, pe baza unor acte de proprietate legale. Dreptul la proprietate, obținut prin muncă cinstită și acoperit cu documente elaborate de instituțiile statului de la vremea respectivă, este sfânt într-o societate democratică. Reparația morală și materială, după 1989, este necesară.

Aici intervin câteva precizări pe care Legile 18/ 1991 și 1/2000, cunoscute sub numele deputatului PNȚCD – Vasile Lupu, care au înscris prevederi greșite, în detrimentul statului român - prin așa numita „Restitutio in integrum”. Ce deosebire între discursul și comportamentul învățătorului Ion Mihalache –membru marcant al PNȚ interbelic, om așezat, civilizat, patriot apărător al intereselor țărănimii vremii, în fond a Țării, și guralivul Vasile Lupu! Singurul lucru care îi apropia pe cei doi oameni politici a fost faptul că umblau îmbrăcați în hainele tradiționale ale țăranului român. Mihalache prin tradiție, orășanul Vasile Lupu din dorința de a fi asimilat înaintașilor penețiști interbelici, în speță țărănistului oltean. Pe Ion Mihalache l-am cunoscut din documentele de arhivă, presa vremii și puținele filme din jurnalele „Actualităților”, ce se prezentau înaintea filmelor artistice din anii interbelici. Aici, se înregistrau și părți din discursurile susținute în Parlament. Pe deputatul Vasile Lupu l-am cunoscut „natur”, vehement orator la Tribuna Parlamentului anilor 1996-2000. Nu accepta nici o propunere din partea Opoziției, nici dacă ele făceau trimitere la istoria Transilvaniei epocii dualiste austro-ungare, chiar a României interbelice, pe care nu o cunoștea în detaliu. A făcut jocul UDMR, ca și atâția alții din Convenția Democrată, chiar la nivelul premierilor (Tăriceanu, social-democratul Ponta). În fine, cum se zice, despre morți numai de bine.

În nici o țară fostă membră a „lagărului socialist” nu s-a votat o lege ca a noastră. Peste tot, fostele imobile naționalizate au fost răscumpărate în bani de către stat dacă fostul/ foștii proprietari prezentau documente valabile de proprietate. Cu atât mai mult dacă clădirile respective (aici este cazul Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei) au fost ridicate din banul public, devenind sedii unor instituții publice, construite din impozitele plătite și de românii cetățeni ai Ungariei, Rusiei țariste, Austriei imperiale. În plus, dacă clădirile solicitate de foștii proprietari erau ocupate de școli, spitale, instituții culturale - fostul proprietar urma să fie despăgubit în bani, după o evaluare a specialiștilor în construcții/ arhitectură, până la o sumă modică pe care statul putea să o acopere (eventual chiar în rate).

Terenurile agricole și pădurile au fost confiscate, prin reforma agrară din 1921, de la acei moșieri din Transilvania (unguri), Basarabia (ruși) și Bucovina (germani austrieci) care au refuzat cetățenia română pe care Guvernul de la București le-o oferise cu generozitate. Dacă în decurs de șase luni acești proprietari funciari, posesori a zeci de mii de hectare, nu acceptau cetățenia română, erau obligați să părăsească România, întreaga moșie fiindu-le naționalizată. Din terenul astfel obținut, statul a împroprietărit, fără discriminare etnică, pe toți țăranii săraci, în drept de a fi împroprietăriți, după criteriile stabilite de Lege. Astfel, în cele trei provincii românești unite cu Țara la 1918, mai ales în Transilvania, au apărut așa numita categorie a „absenteiștilor”. Adică a grofilor care au refuzat cetățenia română și au plecat în „Patria Mamă”-Ungaria.

Precizez că acelor moșieri maghiari din Transilvania care au acceptat cetățenia română li s-a rezervat o suprafață de aproximativ 500 ha, în funcție de zona geografică și numărul de țărani români, unguri, sași, șvabi, slovaci locuitori în zonă, îndreptățiți la împroprietărire. Același regim de expropriere li s-au aplicat și Bisericilor istorice maghiare – mari latifundiari, chiar și celor românești ortodoxe și greco-catolice. De același regim s-au bucurat și pădurile, mai puțin cele composesorale aflate în posesia sătenilor, indiferent de etnie.

Aceeași Lege agrară din 1921 a prevăzut naționalizarea proprietăților funciare ale moșierilor din Vechiul Regat, cetățeni români, care trăiau în străinătate și își administrau moșiile prin arendași (cei mai mulți veroși, care cereau țăranilor, fără sau cu pământ puțin, sume mari pentru parcelele pe care le închiriau în vederea asigurării existenței de zi cu zi). Din aceste proprietăți de pământ vor fi împroprietăriți țăranii săraci sau cu pământ puțin, așa cum promisese Regele Ferdinand I, în preajma bătăliilor din vara lui 1917, din sudul Moldovei, hotărâtoare pentru menținerea statului român.

În Transilvania, o serie de intelectuali, comercianți și industriași maghiari, refuzând „stăpânirea română”, și-au vândut imobilele din orașe plecând în Ungaria.

Așa-zișii „dezmoșteniți” de statul român „cotropitor” s-au constituit în „grupul absenteiștilor” cerând României să fie despăgubiți. În procesele intentate statului român au atacat legalitatea și caracterul democratic al Reformei agrare, ascunzând refuzul de-a accepta cetățenia română oferită, iar de aici toate beneficiile economice și politice ce decurgeau din noua calitate de cetățean român, garantate prin legile din România.

Nicolae Titulescu, în numele statului român, între 1921-1930, a apărat caracterul democratic și legitimitatea reformei agrare din 1921, în nu mai puțin de șapte faze ale „Procesului optanților unguri”. De la Societatea Națiunilor până la Tribunalul Internațional de la Haga. (Vezi: Constantin Cutcutache, Un mare conflict internațional, optanții unguri ai Transilvaniei și reforma agrară din România, București, 1931;  Nicolae Titulescu. Discursuri, Ed. Științifică, București, 1967, p. 269-286; Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Ed. Științifică, București, 1966, p. 140-151, și altele). Le-a câștigat pe toate, definitiv și cu un ecou internațional deosebit. În dezbateri, l-a umilit profesional, prin argumente juridice, până și pe renumitul jurist maghiar – contele Apponyi, apărătorul cauzei „absenteiștilor”.

Totuși, statul român, în dorința de a așeza, pe baze de bună vecinătate, relațiile româno-maghiare, a „lăsat de la el”, oferind o despăgubire bănească grofilor absenteiști. Acceptă stingerea despăgubirilor de război pe care Ungaria (componentă a Austro-Ungariei), trebuia să le plătească, ca parte învinsă în Primul Război Mondial, pentru distrugerile provocate Regatului României prin ocuparea Olteniei și Munteniei, inclusiv a Bucureștilor, apoi jefuirea Transilvaniei în 1918-1919. Era hotărârea Tratatelor de Pace de la Paris din 1919-1920. Mai mult, România le plătește, în franci – aur și coroane - aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 Karate (Vezi: Lebăda Neagră de la Balaton, coordonator: Romeo Couți, Ed. Creator, Brașov, 2024, p. 365).

După 1989, în harababura legislativă și juridică, cu sprijinul „dezinteresat” al unor complete de judecată din țara noastră, o serie de urmași ai acestor „absenteiști”, cu documente originale sau false, și-au „recuperat” posesiunile agrare și de pădure a înaintașilor. România a pierdut, în Transilvania, suprafețe imense. La fel s-a întâmplat și cu clădirile din centrele istorice ale orașelor transilvane, ridicate în anii 1880-1910, unele chiar înainte de 1867.

Justiția românească postdecembristă nu a verificat cărțile funciare, nu s-a documentat în Arhivele Naționale Istorice Centrale unde se găsesc listele cu proprietățile funciare naționalizate în 1919-1920, în care se precizează: proprietarul, suprafața naționalizată, locația acesteia, suma despăgubitoare plătită de statul român între 1927-1932. Listele cu cei 500 de „absenteiști” din Transilvania se găsesc în Arhivele de la București. Cu ani în urmă, le-am consultat. Am rămas impresionat de acuratețea cu care au fost întocmite și aprobate de forurile administrative centrale.

În concluzie, prefecturile din întreaga Transilvanie trebuie să reverifice restituirile urmașilor „absenteiști”, iar statul român să pedepsească exemplar completele de judecată care au dat verdicte greșite, dar și pe „urmașii” veniți din toate țările lumii, unii cu documente false, pentru a profita de „prostia românească”.

În ce privește imobilele din Oradea, care s-a încercat să fie furate prin documente false, este destul să ne reamintim cazul fostei Policlinici nr. 1 (viitorul sediu al Consiliului Județean Bihor) și clădirea Colegiului Național „Mihail Eminescu” – construite din bani publici, înainte de 1918, ca sedii a unor instituții publice: Circumscripția Financiară a Comitatului Bihor, respectiv Academia de Drept. Potrivit prevederilor Tratatului de Pace de la Trianon (1920), toate clădirile publice austro-ungare reveneau statului român. În fine, câte astfel de imobile din orașele și comunele Transilvaniei nu s-au pierdut, încăpând pe mâna străinilor?

Cum schimbările geopolitice din lume, inclusiv în Europa de Est, sunt în curs, s-ar putea, în condiții defavorabile nouă, să vină unii dintre „prietenii vecini” și să zică: „Poftiți!” În Transilvania, majoritatea proprietăților, clădiri și pământ – nu mai aparțin românilor! Deci stăpâni suntem... noi!

Chiar dacă astăzi un asemenea scenariu nu-l putem accepta, în viitor cine știe ce se poate întâmpla, ce criterii vor sta la baza retrasării granițelor? Criteriul demografic va mai rezista?

Și în politică prevenția trebuie să funcționeze, ca și în probleme de sănătate, familie, afaceri. Altfel îți poți „plânge de milă”, „dând cu piciorul” în munca și suferințele înaintașilor!