Îndeobște, lumea creștină ortodoxă leagă prăbușirea Imperiului Bizantin de cucerirea în 29 mai 1453 a marii cetăți a Constantinopolului, cetate aparent invincibilă de marea străduință militară, încăpățânare dusă la extrem, dar și norocul neașteptat al sultanului Mahomed Cuceritorul (Mehmet Fatih) care reușise să-l atragă pe un tunar pe nume Orban să-i construiască un tun de o putere și mărime neobișnuită care a reușit să distrugă o parte din zidul de apărare al cetății. Dar nici atunci apărătorii creștini din strâmtoarea Bosfor nu credeau că orașul va fi cucerit, ci că doar va trece printr-o altă încercare de a fi supus, așa cum a fost de-a lungul secolelor, începând cu asediul persanilor și avarilor asupra Constantinopolului din anul 626, continuând cu primul asediu al arabilor din anul 674 și cu scurte întreruperi până în anul 718 când sfârșește cel de-al doilea asediu arab la Constantinopol, dar pornește politica iconoclasmului (a distrugerii de icoane) pe tot cuprinsul Imperiului. Și ca o pedeapsă divină pentru iconoclasm se întețesc din nou atacurile împotriva Constantinopolului când se înregistrează primul atac al rușilor păgâni veniți de pe Nipru în Marea Neagră asupra marii cetăți creștine în anul 860, urmat de un alt atac în anul 941, dar cetatea rezistă. Nimeni nu știa de unde apăruseră acești războinici bărboși care își atribuiau numele de rhos, derivate dintr-un cuvânt scandinav însemnând vâslaș, de aici a provenit numele lor modern de ruși. Dacă Bizanțul a rezistat cu succes în fața persanilor, avarilor, rușilor kieveni, în schimb, nu a mai rezistat în fața… creștinilor apuseni porniți în cea de-a patra cruciadă din anul 1204. Nefericita schismă dintre catolicii apuseni și ortodocșii bizantini a săpat și mai mult prăpastia dintre creștini, atunci când cavalerii latini au atacat și au cucerit Constantinopolul. Când cruciații victorioși care au intrat prin zidurile de la malul mării și au ajuns pe străzi au avut surpriza să fie întâmpinați de unii oameni cu strigătul Sfântul Împărat, Marchizul!, pentru că li se părea că omul din fruntea cruciadei era Bonifaciu, marchiz de Montferrat și care avea să devină noul împărat creștin. S-au înșelat însă amarnic atunci când au văzut că oștenii creștini aveau să prade bisericile ortodoxe. Ei au intrat cu caii până în catedrala Sfânta Sofia, luând de acolo potirele, tăvile și vasele liturgice din aur și argint. Colecția de moaște din capela Pharos a marelui palat a fost jefuită și majoritatea odoarelor au fost duse în orașele din Europa apuseană, coroana de spini a lui Iisus a ajuns la Paris, iar Mandylionul de la Edessa a dispărut fără urmă. Latinii au așezat pe tronul Patriarhiei din Constantinopol pe un venețian, pe nume Tommaso Morosini care a anunțat triumfător că schisma religioasă se încheiase prin victoria apusenilor. Bizantinii își pierduseră incredibil de ușor capitala de necucerit deoarece atacul nu mai venea din partea necredincioșilor persani, avari ori arabi, ci din partea acelora care spuneau că purtau pe umerii lor crucea lui Hristos. Creștinii latini au reușit performanța de a da o lovitură pe care până atunci bizantinii fuseseră mereu capabili să o pareze. La 16 mai 1204 în marea catedrală Hagia Sophia s-a desfășurat o inedită încoronare, pentru că pe noul împărat nu-l mai chema Constantin, Leon sau Alexie, ci… Balduin, el nu venea din Asia Mică sau din Balcani, ci din îndepărtatele Țări de Jos, unde fusese conte de Flandra și de Hainaut înainte de a se înrola în trupele Cruciadei a IV-a, nu era un Porfirogenet, adică născut în purpură imperială bizantină, nu a fost uns basileu de către patriarhul Constantinopolului, ci ales de un consiliu alcătuit din conți francezi și din cavaleri venețieni din cadrul celei de-a patra cruciade. Bizantinii de rând au constatat însă că noul regim era nu numai la fel de rapace ca și cel dinainte, dar era lipsit de capacitatea Bizanțului de a-i integra pe străini, de a-i recompensa și de a se folosi de aptitudinile lor.

Abia în anul 1259 Mihail al VIII-lea Paleologul este încoronat împărat la Niceea și în 1261 recucerește Constantinopolul din mâinile latinilor. În 1394 suveranul otoman Baiazid I asediază Constantinopolul, dar cetatea rezistă datorită puternicelor sale ziduri, dar și prin scoaterea la procesiune prin cetate a icoanei Maicii Domnului numită Hodighitria, considerată marea protectoare a Constantinopolului. Neîndoios, fiind în calea valurilor de popoare migratoare, Imperiul Bizantin nu-și putea asigura supraviețuirea doar prin forța militară, ci și prin diplomație deosebit de subtilă, războiul fiind considerat ultima ratio regis, ultima rațiune a regilor. Această concepție era cuprinsă și bine sistematizată într-o serie de lucrări și manuale alcătuite la curtea bizantină pe vremea domniilor împăraților Leon al VI-lea și Constantin al VII-lea, iar lucrarea denumită Taktika a lui Leon al VI-lea rezumă o neîncredere profundă în războiul total și propune alte soluții, astfel: Este bine să-i aduci prejudicii dușmanului prin înșelăciune, prin raiduri, prin foamete și să îi provoci daune pe termen lung prin asalturi foarte frecvente și alte asemenea acțiuni. Nu trebuie niciodată să te lași atras în bătălii decisive. Am observat că de cele mai multe ori succesul depinde de noroc mai mult decât de curajul dovedit… Veți obține dese victorii împotriva inamicilor fără să porniți la război, ci recurgând la bani. Dacă ei au alți dușmani care stau undeva la pândă, oferta de bani va putea să convingă acel popor să pornească la război împotriva adversarilor tăi…

Aceleași machiavelice soluții erau propuse și în opera lui Constantin al VII-lea denumită De administrando Imperio, un manual de diplomație practică scris pentru fiul său Romanos care oferă tactici de asmuțire a popoarelor de la granițele Imperiului, unele asupra altora, pecenegi contra ruși și bulgari, khazari contra alani etc.

La sosirea la Constantinopol a lui Pierre Gilles, la un secol de la victoria lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (Mehmet Fatih), din păcate, Bizanțul dispăruse ca instituție politică. Mai mult, era foarte greu de găsit până și în urmele lui materiale. În anii ce au urmat fatidicului an 1453, clădirile bizantine erau aneantizate una după alta. Cea dintâi care a dispărut a fost faimoasa icoană a Maicii Domnului, protectoarea cetății, denumită Hodighitria, simbol al identității și spiritualității bizantine. În timpul asediului de la 1453 se aflase la mânăstirea Chora ca să-i apere pe soldații creștini de pe zidurile dinspre uscat, dar la scurt timp după năvălire, ea a fost tăiată în bucăți de un otoman în căutare de pradă și care a despuiat icoana de aur și pietrele prețioase de pe ramă. Au urmat alte repere importante, pentru că Mehmet Fatih a decis să-și mute capitala de la Adrianopol la Constantinopol. Biserica Sfinții Apostoli a fost demolată și pe locul ei s-a ridicat Moscheea Cuceritorului, Moscheea Fatih între 1462- 1470. Columna și statuia ecvestră a împăratului Iustinian au fost doborâte în anii 1540 pentru ca din metalul lor să se toarne tunuri. Marele Palat al basilelor bizantini a fost dărâmat iar peste rămășițele lui s-a ridicat marea Moschee Albastră în anul 1609, palatul Vlaherne a dispărut și el, marele și celebrul Hipodrom s-a preschimbat într-o piață deschisă. Uriașa catedrală Hagia Sophia a rămas în picioare, dar a fost convertită în moschee prin introducerea unui mihrab care să indice direcția spre Mecca musulmană și prin adăugarea a patru minarete înalte asemenea unor suliți uriașe, răzbunătoare.

Ca prin farmec, a supraviețuit însă moștenirea culturală a Bizanțului, deoarece Constantinopolul fusese plin de biblioteci bogate. Deși în fatidica zi de 29 mai 1453, multe dintre cărți au fost arse, altele au fost salvate și au fost duse spre apus, printre care și exemplare prețioase ale marilor clasici greci, obiecte de studiu în învățământul superior bizantin, din Platon, Aristotel, Aristofan, Demostene, Lucian etc., opere care de secole întregi nu se mai găseau în Occidentul creștin. Ajunse în Italia, aceste opere au fost citite, copiate și traduse cu migală și emoție de marii intelectuali ai Renașterii, astfel că în scurtă vreme au fost tipărite primele ediții ale marilor clasici greci pe la începutul anului 1500.

Biserica bizantină a supraviețuit dezastrului pentru că Mahomed al II-lea știa că este în interesul lui să mențină schism între ortodocși și catolici, răpind astfel bizantinilor cuceriți speranța că frații lor întru religie vor veni să-i salveze. Funcția de patriarh al Constantinopolului fiind vacantă, sultanul învingător s-a îngrijit personal de numirea unui ierarh ales cu mare atenție și cunoscut pentru opoziția sa față de latini. Astfel basileul a dispărut, dar a rămas patriarhul în fruntea bisericii ortodoxe, autoritatea sa fiind respectată în Serbia, Bulgaria și Rusia, țările care au acceptat creștinismul în forma sa constantinopolitană, slujbele fiind ținute în greacă și slavonă, limba literară creată în secolul al IX-lea de Chiril și Metodiu. Cea mai vie prezență a Bizanțului continuă să fie și astăzi dârza comunitate monastică din Muntele Athos cu Marea Lavră întemeiată în timpul domniei lui Nicefor al II-lea Focas, împreună cu alte mânăstiri înălțate mai târziu și care aparțin grecilor, sârbilor, bulgarilor, rușilor și românilor noștri.

Dar marele Bizanț a încetat să existe, fiind lipsit de sprijinul vital și atât de necesar al creștinilor din lumea apuseană în fatidicul an 1453, când a fost cucerit de turci, iar astăzi steagul de pânză roșie cu o semilună albă te întâmpină în oricare parte am navigat noi peste strâmtoarea albastră a Bosforului. Edward Gibbon în ultima sa carte din Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman a subliniat lașitatea și dezbinarea dintre bizantini. Iar francezul Pierre Gilles în Antichitățile Constantinopolului publicată postum în 1561 scria că de vină ar fi fost caracterul locuitorilor marii capitale, acesta fiind influențat de clima din această parte a lumii: Din acest motiv, deși potrivit firii, Constantinopolul este făcut pentru guvernare, poporul lui nu se distinge nici prin bunăcuviința învățăturii, nici prin rigoarea disciplinei. Belșugul îl împinge spre trândăvie și îl face absolut incapabil să reziste în fața tuturor acelor neamuri barbare care îl înconjoară din toate părțile.

Bizantinii au ignorat aproape complet crunta realitate politică și militară de la fruntariile marelui Imperiu și au preferat ceremonialul, respectarea tradițiilor, nesfârșitele dispute legate de dogmă, de luptele între iconoclaști și iconoduli, de întrecerile fără egal din mărețul lor Hipodrom, de decorațiunile bisericești, atunci când ei ar fi trebuit să strângă și să înarmeze cât mai multe legiuni care să-i apere de inamici. Probabil și din această cauză, împlinirile Greciei antice și Imperiului Romei au și azi o influență mare asupra lumii noastre și sunt prezente și azi în mass media și programe școlare, dar Bizanțul este în mare măsură ignorat, deși a durat peste o mie de ani de la data inaugurării sale de către Constantin cel Mare în 330 d.Hr. și cucerirea lui de către otomani în 1453, iar recordul lui de supraviețuire este cu atât mai impresionant, cu cât s-a realizat în cele mai potrivnice condiții de asediu aproape permanent. Un subiect de meditație pentru istorici și pentru cititori.

(va urma)