După aplicarea și rezolvarea în timp util (dacă se poate!) a urmărilor ideilor reformatoare din primul set de reforme lansate în învățământ, să discutăm schimbările propuse în seturile doi și trei. Acestea ar trebui să se aplice din toamna 2025 și în primăvara anului următor, pentru ca elevii claselor a V-a și a IX-a din anul școlar 2026-2027 să beneficieze de tacâmul complet și complex al noii reforme.

Cred, setul doi va avea în atenție întocmirea noilor programe școlare și tipărirea noilor manuale.

Noile programe școlare pe disciplinele de învățământ vor trebui întocmite cu responsabilitate. Ele urmează să fie gândite pentru următorii 15-20 de ani. Amendarea lor în aproape fiecare an, chiar schimbarea lor totală – după hachița unui partid politic care ar constitui majoritatea parlamentară, a unui ministru sau modelul european al momentului- ar produce haos în mintea generațiilor de cetățeni școliți ai Țării. Ele ar trebui să fie rezultatul împletirii între tradiția națională în materie și deschiderea europeană. De aceea, programele școlare trebuie gândite, pentru fiecare disciplină și clasă, de cei mai buni profesori din Țară, selectați pe baza rezultatelor obținute la clasă. Produsul lor va fi supervizat de Academia Română, de pedagogi și psihologi din instituțiile de cercetare academice.

Este bine că s-a hotărât ca Limba și literatura română, Istoria și Geografia națională să constituie fundamentul învățământului național. Pe acesta se vor clădi celelalte cunoștințe de cultură generală. Introducerea predării gramaticii limbii române în toate clasele de liceu- o văd binevenită. Tot mai mulți cetățeni adulți fac grave greșeli în scris și exprimare, dezacorduri și fraze greșit redactate ș.a. – până la nivelul oficialităților, ceea ce este mai mult decât deranjant. În ceea ce privește conținutul programelor, ele trebuie să împletească marile descoperiri universale cu cele naționale, românești, acolo unde este cazul și locul. La literatura română, ar trebui integrați poeții și scriitorii basarabeni și bucovineni, chiar cei din rândul românilor rămași la 1920 în sfera granițelor României Întregite. Evident vârfurile, deschizătorii de noi drumuri care au transmis idei naționale și universale. Istoria trebuie să se numească a “Românilor”, în ea integrându-se și istoria minorităților naționale care s-au așezat, de-a lungul veacurilor, alături de românii majoritari, fiind primiți cu ospitalitate, înfruntând greutățile vieții împreună. În această Istorie, trebuie integrați: ungurii, evreii, sașii, șvabii, armenii, turco-tătarii, grecii, italienii, etniile slave. Nu este cazul să studiem istorii paralele. Istoria națională trebuie prezentată în context european și mondial, după evenimente și epoci istorice. În orice caz nu „topită în Istoria lumii”, ci încadrată în aceasta, cu ceea ce înaintașii noștri și noi, cei de azi, am adus istoriei universale. În aceste condiții, trebuie dublate orele de istorie. Apoi, legătura între om și pământul în care s-a născut și crescut, trebuie să fie linia roșie a predării Geografiei spațiului nostru. În fine, aceste trei discipline de bază să se regăsească ca discipline obligatorii la toate examenele de evaluare națională. Ele vor fi predate în limba română, inclusiv în gimnaziile și liceele minorităților etnice.

 

Un program ca la uzină

Manualele școlare, tipărite pe baza noilor programe, trebuie să împletească conținutul științific și forma estetică de prezentare a cărții. Redactarea lor să fie scoasă la concurs, organizat „pe bune”. Apelul la aceeași autori și editori s-a dovedit contraproductiv prin limitarea introducerii „noului” printr-o exprimare și explicare conservatoare. Chiar și prezentând fals personalități și evenimente, în timp ce manualele nu erau tipărite în timp util pentru a fi distribuite odată cu începerea anului școlar. În plus, unele manuale erau editate la repezeală, cu greșeli de tipărire, chiar în forme estetice puțin atragătoare pentru cititor.

Calupul/setul trei al reformei cred că trebuie să cuprindă mai ales precizări/ criterii clare în ceea ce privește formarea și selectarea cadrelor didactice, alături de activitatea extrașcolară care să intre în cele 40 de ore/ săptămână (8 ore/zi) obligatorii de muncă (parcă am fi în uzină!) și creșterea performanței elevilor la clasă. Îndeplinirea acestor obiective, alături de cele 20 de ore la clasă, vor sta la baza reglementărilor privind salarizarea diferențiată a profesorului.

Observațiile și sugestiile mele referitor la îndeplinirea sarcinilor de mai sus pornesc de la cele 8 ore/zi pe care un profesor va trebui să le execute zilnic, în sau pentru școală, urmând să le semneze în niște formulare ce țin de birocrație. În primul rând, a obliga un dascăl să stea în școală 8 ore/zi este o aberație. Așa ceva nu s-a cerut nici în secolul al XIX-lea, nici în România interbelică, nici măcar în România epocii democrat-populare. Prin programul ei clasic, școala nu este o uzină, societate comercială privată, instituție administrativă publică. Pentru cele 4-5 ore zilnice la clasă, dascălul se pregătește acasă încă câteva ore (planuri de lecție, studiu individual din bibliografia edită recentă care poate completa lecția prevăzută în programa școlară și manual, chiar cercetări personale în biblioteci și arhive). Documentarea în plus o poate face în vacanțele elevilor, chiar în concediul legal al profesorului, dacă pasiunea cercetării devine microb intelectual.

Activitatea în afara efectuării lecțiilor la clasă poate fi realizată în școală (cerc științific, coordonarea unor reviste școlare, prezentarea de conferințe), cât și în afara acesteia. În acest ultim caz, profesorul cercetător științific poate participa cu comunicări științifice, din domeniul său, la sesiuni științifice locale (în școală, în localitate), naționale și internaționale (muzee, arhivă, universități, Academia Română, congrese naționale și internaționale, publicații în reviste științifice locale, naționale și internaționale). Unii profesori se înscriu și susțin doctorate în specialitatea lor, ocazie de maturizare profesională, de acumulare de noi cunoștințe pe care le pot folosi la clasă, completând și lărgind sfera de cunoștințe a propriilor elevi. A anula plătirea dreptului bănesc pentru titlul de doctor în știință este un atentat la o muncă efectuată, la sprijinirea afirmării intelectuale a dascălului.

 

Cum recompensăm performanța

Creșterea performanței elevilor în timpul școlarizării, la nivel de gimnaziu și liceu, este greu de cuantificat. Cel puțin din câteva motive. Trebuie cântărite nivelele de cunoștințe/ materii cu care elevii vin în gimnaziu din ciclul primar, respectiv din gimnaziu în liceu. Apoi, cum evoluează din clasa a IX-a până în clasa a XII-a. În plus, una este baza de cunoștințe cu care vine un elev dintr-o școală rurală, alta dintr-un mediu orășenesc. Asta nu trebuie să ne demobilizeze. Este o peformanță dacă un elev din rural este promovat de profesor la olimpiade județene și naționale, în mod excepțional la internaționale. Pentru aceasta, trebuie apreciat profesorul, prin cei 1-2 elevi, cu care a putut face performanță, dintr-o clasă amorfă, greu de scos din mentalul tradițional, poate chiar reticentă învățării.

Selectarea și promovarea profesorilor de la școli gimnaziale la licee, din rural în urban, trebuie să se facă pe baza rezultatelor obținute: la clasă, în activitățile extrașcolare, în cercetarea științifică confirmată în sesiuni universitare, ale Academiei Române, sesiuni științifice internaționale, prin doctorate în știință, studii și volume publicate în instituții și academii de știință. În orice caz, nu criteriul politic trebuie să stea la baza acestor promovări, de la titularizare, obținerea gradelor științifice, până la liceu și universitate. Din păcate, ultimul criteriu este hotărâtor și astăzi. Ca înainte de 1990, când PCR (pile, cunoștințe, relații) bătea performanța profesională și moralitatea profesorului. În orice caz, pentru această etapă foarte importantă în afirmarea unui tânăr dascăl, cu urmări benefice și în rândul elevilor și școlii sale, trebuiesc gândite punctaje clare, care să permită o selecție corectă cu efect pozitiv în afirmarea învățământului românesc.

Administrația locală, la toate nivelele (sat, comună, oraș, județ) trebuie să-și respecte dascălii. Să le plătească la timp și integral, potrivit legilor în vigoare, cheltuielile legate de eventuala navetă de la domiciliu la școală, să le faciliteze dotarea bibliotecilor școlare cu un mimim de cărți pentru el și elevi, să le ofere locuințe în blocuri ANL dacă acestea există ș.a.

Ideile inserate în cele două articole au la bază experiența unui dascăl pensionar, încă activ în sfera predării universitare (dar la câte un curs special, bazat pe cercetările proprii) și cercetării științifice. Totuși, la curent cu problemele domeniul nostru. Școala serioasă, deservită de dascăli bine pregătiți și morali educă cetățeanul și-l ferește de atitudini extremiste în viața de zi cu zi.