Uriașa monedă jubiliară a fost gravată de maestrul ardelean Carl Hoffman, care a avut grijă să-și încrusteze inițialele C. și H. În mod sigur, baterea acestei monede jubiliare de care au dat de știre la Istanbul spionii sultanului de la București a stârnit nemulțumirea și nespusa lăcomie a sultanului Ahmed, decis să-l pedepsească pe Prințul Aurului (Altîn Bey) prin chinuirea acestuia și deposedarea lui de toată averea disponibilă. Au fost supuși la chinuri Constantin Brâncoveanu și ginerii săi Ianache Văcărescu și Manolache Lambrino, soțul domniței Bălașa, care au mărturisit că cele mai mari sume erau depuse la bănci în Veneția, Viena, Olanda și Anglia. La vistieria din București turcii au găsit doar 4.000 de taleri, iar prin odăi și cămări, obiecte de preț, argintărie, blănuri și giuvaieruri. Domnului i s-a promis eliberarea în schimbul a 20.000 de pungi cu aur, sumă pe care nu o deținea, astfel că a fost condamnat la moarte prin decapitare, alături de fiii săi și ginerele Ianache Văcărescu. La momentul urcării pe tronul Țării Românești, domnul Constantin Brâncoveanu a avut o misiune foarte dificilă. Imperiul Habsburgic voia să prefacă Țara Românească în principat, Imperiul Otoman o voia pașalâc sau sandjac, Imperiul Țarist voia nouă și strategică gubernie de-a lungul Dunării care să fie granița între cele două imperii rivale…   Între acești trei monștri politici și militari, domnul Constantin Brâncoveanu, știutor de greacă, latină și slavonă, s-a menținut la putere grație unei politici abile, dar și grație unei credințe puternice, dar și unei foarte bune stări materiale. În toți cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu a fost întrebat mereu de către austrieci, polonezi, ruși și turci: De partea cui ești, Vodă Brâncoveanu? Înainte de a urca pe tronul Valahiei, ministrul Franței de la Istanbul a solicitat audiență la sultan, insistând în infirmarea numirii noului domn pe motiv că este nepotul domnului Șerban Cantacuzino care tratase înainte vreme cu imperialii de la Viena care i-au recunoscut dinastia ereditară pe tronul Țării Românești și a fost numit chiar baron al Imperiului Habsburgic. Franța dorea pe tronul de la București un  principe maghiar pe nume Tököly, pentru ca să se unească trupele din Valahia cu cele din Ardeal și să atace Viena, un dușman de temut al Istanbulului. Era un argument foarte greu pe care voia să-l invoce diplomatul francez în a obține numirea candidatului maghiar la tronul Tării Românești, iar sultanul ar fi fost foarte interesat în asedierea Vienei. În aceste împrejurări vitrege, domnul Țării Românești a fost sfătuit de sfetnicii săi (care știau cum stau lucrurile la Istanbul) să trimită o delegație de șase boieri credincioși, deștepți, cu aspect plăcut, nici prea tineri, nici prea bătrâni, cuviincioși, cunoscători perfecți ai limbii turcești și să-i înzestreze cu 200 de pungi cu aur pentru marele vizir, cu 150 de pungi cu aur pentru marele hasnadar, iar celorlalți dregători mai mărunți, cu câte 50 de pungi cu aur per capita. Trebuia acționat repede și înainte ca ambasadorul Franței să ajungă în audiență la sultan. După ce Imperiul Otoman a pierdut Viena, apoi Ungaria și Ardealul,  a pierdut și haraciul ungurilor și ardelenilor, iar sultanul a împovărat mai tare Valahia și Moldova, haraciul crescând într-o sută de ani de 20 de ori mai mult. Pe lângă haraci, se plăteau peșcheșuri și plocoane sultanului, marelui vizir, altor înalți dregători turci, pașalelor din toate cetățile turcești care se înșiră de la Belgrad la Camenița, schimbarea marelul vizir costa cam 10.000 de taleri, iar schimbarea se făcea des, după toanele sultanilor. Tot la trei ani se plătea mucarerul, adică o confirmare a domnului pe scaunul Tării Românești, alți 50.000 de taleri. Se plătea și mucarerul mic, adică o confirmare anuală a domnului pe tronul său, în suma de 12.500 de taleri. Iar în caz de mazilire, deși ai plătit toate dările către Înalta Poartă, urma confiscarea totală a averii domnilor maziliți. Delegația de la București s-a dus la Istanbul și a împărțit cu dărnicie darurile sale. Ambasadorul Franței nu a mai ajuns la sultan, a ajuns în audiență doar la marele vizir care i-a spus diplomatului că firmanul de domnie pentru Constatntin Brâncoveanu este semnat și că nu se mai poate face nimic, nu se mai îngăduie nicio altă propunere de domn pe tronul Țării Românești. Monsieur Girardin a ieșit spumegând de furie de la marele vizir…  Nu avea de ce să se înfurie. La Istanbul, chiar și ambasadorii marilor puteri europene veneau cu peșcheșuri și daruri care mai de care…  dar a uitat regula, primul venit, primul servit!  

După urcarea sa pe tronul Valahiei, sfetnicul Ianache Văcărescu a venit la domnul Constantin Brâncoveanu cu Condica Vistieriei și i-a spus că acolo au fost trecute 42 de dări pe care poporul trebuia să le plătească, precum birul, darea principală pentru vistieria țării, apoi birul de țară, birul de haraci, birul datoriilor, birul drept, birul oștirii, alături de vinărici, vădrărit, gărdurărit, oierit, cornărit, ierbărit, văcărit, stupărit etc. Tributul Țării Românești sau haraciul către Înalta Poartă  a ajuns pe vremea lui Brâncoveanu la suma de  200.000 de taleri, aproape jumătate din venitul vistieriei țării. În 26 de ani de domnie Constantin Brâncoveanu (1654 - 1714) a îndreptat un pârâu de aur spre porțile Istanbulului, unde domnea o corupție fără perdea, care uimea Europa. Cum să-și slujească Brâncoveanu țara sa în asemenea condiții? Mihai Viteazul și-a slujit țara cu o sabie de oțel. Constantin Brâncoveanu a slujit-o cu o… sabie de aur. Pentru că a fost bogat, a avut pământuri și domenii întinse. Bunicul său dinspre tată, Preda Brâncoveanu postelnicul, a fost sfetnicul lui Constantin Șerban Voievod și pe vremea lui Matei Basarab a fost cel mai bogat boier din Oltenia, având în stăpânire peste 200 de sate, 20.000 de oi, 18.000 de iepe, 4.000 de porci, 5.000 de boi grași, 300 de stupi de albine și peste 1.500 de țigani robi, avea nenumărate case în satul natal Brâncoveni, din Oltenia, și avea case și la Târgoviște, numele lui era pe buzele comercianților din Istanbul pentru că acolo trimite spre vânzare în fiecare an peste 1.000 de boi grași și sute de vedre de miere și ceară (apud Arhivele Olteniei, 1932, p. 37). Iar bunicul dinspre mamă era un Cantacuzino aproape la fel de bogat ca Preda Brâncoveanu. Marica, doamna lui Constantin Brâncoveanu, era nepoata de fiu a fostului domn Antonie Vodă, din Popești, și care i-a dat fetei sale multe pământuri, heleșteie, păduri întinse, mori și vii cu case. Dispunând de o asemenea avere impresionantă, domnul Țării Românești a asigurat o perioadă de liniște, de pace, pentru locuitorii Tării Românești, interval în care a editat Dictiones Latinae cum Valachica Interpretatione (Dicționarul latin–român), operă a pisarului Teodor Corbea, din Șcheii Brașovului, și a episcopului Mitrofan al Buzăului, a plătit și pentru traducerea în limba română a Bibliei, a ridicat prima Academie, Academia Domnească din curtea mânăstirii  Sfântul Sava din București, unde l-a adus pe Sevastos Kimenitul, din Trapezuntul Asiei Mici, a adus pe învățatul Antim Ivireanul de la Istanbul la București, a umplut țara de tipografii și școli luminătoare pentru poporeni, a creat localități noi precum Urlați pe Cricov, Vălenii de Munte, Câmpina, Baia de Aramă, Cerneții (Turnu Severin), Rușii de Vede, Hodivoaia, Strehaia, Grădiștea și altele, a ridicat biserici, mânăstiri și palate cu coloane ca fusul răsucit și capiteluri prinse în flori de piatră ca în țările apusene civilizate. A fost promotorul stilului nou brâncovenesc, o combinație între stilul neo-bizantin și renascentismul italian. Constantin Brâncoveanu a ridicat, înainte de a ajunge domn, bisericile de la Potlogi și Mogoșoaia, de lângă București. După ce a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut, și biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, existentă și azi în centrul capitalei, fiind recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică în satul Doicești din județul Dâmbovița și împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mânăstirea din Râmnicu Sărat închinată mânăstirii Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, ca în anul 1690 să pună piatra de temelie celei mai de seamă ctitorii ale sale, Mânăstirea Horezu, cu hramul Sf. Împărați Constantin și Elena. Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod,  mai amintim Mânăstirea Sâmbăta de Sus, Mânăstirea Surpatele, mânăstirea Polovragi și mânăstirea Turnu din Târgșoru Vechi, din județul Prahova.

 Despre martirizarea familiei Brâncoveanu

Cu o asemenea puternică și statornică credință în Dumnezeu, domnul mazilit și jefuit de către turci nu putea să cedeze în fața ispitei libertății oferite de către sultan în schimbul trecerii sale și feciorilor lui la islamism. El a fost acuzat de relații ascunse cu dușmanii Porții Otomane (marile puteri creștine din acea vreme: Rusia, Polonia, Austria și Veneția), de corespondența sa cu Viena și Moscova (cărora le-ar fi furnizat informații secrete despre turci), de cumpărarea de moșii și construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena și Veneția, precum și de baterea de monede purtând chipul său. Pentru a i se cruța viața, i s-au cerut 20.000 de pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar și pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul. Neputând să mai stoarcă bani de la chinuitul domn al Valahiei, pe data de 15 august 1714, când creștinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, domnul a fost adus, împreună cu ceilalți prizonieri, la Yali Köskü („Pavilionul mării”). Erau acolo prezenți sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, ambasadorii plenipotențiari ai Franței, Angliei, Rusiei și Austriei. Încă o dată românilor li s-a cerut să renunțe la credința ortodoxă strămoșească, pentru a fi grațiați, dar voievodul Constantin și-a încurajat fiii sa fie netemători și statornici în credință, fiind singurul bun ce le-a mai rămas. Înfuriat, padișahul  a poruncit sa fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îl va înfrânge  pe domnul creștin. Dar Brâncoveanu, îndurerat, și-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta!” și a întins singur capul pe butucul déjà înroșit de sângele odraslelor sale. Cele șase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele credincioșilor români purtate pe ulițele  Istanbulului.