Încă înainte de a ateriza pe uriașul aeroport din Istanbul, gândul meu constant a fost acela de a vizita locul de martiraj al domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești. În anul 2014 am citit un articol al lui Sorin Turturică intitulat Povestea ultimilor Brâncoveni născuți în România, în revista Historia Special, an III, nr 7, pp. 56-66, unde am aflat o poveste foarte interesantă despre un anume domn pe numele său chiar… Constantin Brâncoveanu, un real urmaș al Brâncovenilor și că acesta este încă în viață și profesor universitar în Anglia. Acest amănunt biografic verificat de subsemnatul și aflat că întru totul corespunde realității mi-a incitat imaginația. După ce am citit despre istoria tragică a acestui domn, am scris o piesă de teatru intitulată Constantinii, dedicată martiriului Brâncovenilor din data de 15 august 1714, când domnul Constantin Brâncoveanu împlinea exact 60 de ani. El a fost executat prin tăierea capului în fortăreața Yedicule (a celor șapte turnuri), după ce a refuzat să treacă la credința musulmană și silit să asiste la execuția fiilor săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și a ginerelui său Ianache. În piesa mea de teatru, profesorul universitar de la Londra merge la Istanbul unde vizitează Fortăreața celor șapte turnuri și printr-un soi de minune intră în contact verbal cu străbunul său Constantin Brâncoveanu și fiul său Constantin și apoi săpând în straturile de timp intră în dialog și cu Constantin  Dragases al XI-lea, împăratul creștin ce a muri pe zidurile Constantinopolului în 1453 și apoi, săpând și mai adânc, intră în dialog și cu Constantin cel Mare, întemeietorul cetății de pe malurile Bosforului, puternica cetate creștină de răsărit, dar care a sucombat din cauza faptului că nu a primit sprijin din partea creștinilor din Apus.

Eram fascinat peste măsură de ideea de a vedea cu propriii mei ochi Yedicule - Fortăreața celor șapte turnuri, unul dintre motivele importante ale vizitei mele în Istanbul, așa că în dimineața zilei de 4 mai 2022 am pornit cu fiul meu per pedes apostolorum spre locul mult visat. Am ajuns în fața fortăreței unde ne întâmpină statuia unui cal uriaș de culoare argintie cu coama în vânt. Fațada fortăreței este împrejmuită de schele unde pe o pancartă uriașă scria „Istanbul΄ un kültür mirasi yeniden hayat buluyor!”, apoi scris cu majuscule roșii sângerii YEDICULE HISARI și mai jos cuvintele Restore ediliyor…  Deasupra intrării mai scrie FATIH BELEDIYESI, din care pricep că FATIH înseamnă Cuceritorul, iar de o parte și alta a intrării în cetate pe panoul din stânga se poate citi Welcome to Yedicule Fortress The Legend of  The City (Bine ați venit la Fortăreața Yedicule, Legenda orașului), iar pe cel din dreapta se poate citi cuvântul Hoșgeldiniz. Intrăm. Un șir anemic de turiști la coadă în fața ghișeului de bilete. De pe un panou scris în turcă și engleză deducem că se poate vizita fortăreața între orele  09.00 și 17.00 și că prețul pentru studenți este de 25 de TL (lire turcești), pentru cetățenii turci de 50 de lire turcești și pentru turiștii străini de 100 de lire turcești. Din panourile dinlăuntrul fostei fortărețe bizantine, citim istoricul acesteia. Ea se numea în grecește Heptapyrgion, adică cetatea celor șapte turnuri, iar în turcă Yedicule Hisari. Sultanul Mahomed Fatih (Cuceritorul), la puțin timp după cucerirea Constantinopolului, în 1458, a extins fortificațiile bizantine déjà existente. La cele patru turnuri de apărare ale zidurilor cetății creștin care formau Poarta de Aur, sultanul a mai adăugat încă trei turnuri mai masive și astfel Fortăreața a căpătat denumirea știută de Fortăreața celor șapte turnuri. În această cetate masivă de pe malul Bosforului, sultanii păstrau tezaurul și arhivele, dar tot aici erau reținuți, arestați ori executați inamicii Imperiului Otoman, inclusiv ambasadorii statelor care lupta contra osmanlâilor, precum Petru Tolstoi și Iacov Bulgakov, din partea Rusiei, ori francezul Francois Pouqueville (1799- 1801) care însoțise pe Napoleon în campania sa din Egipt, dar care căzuse prizonier la turci în timpul călătoriei sale de întoarcere spre Franța. Acești ambasadori se bucurau de o relativă libertate în sensul că li se permitea accesul în toată fortăreața, erau bine îngrijiți și puteau să corespondeze cu guvernele țărilor lor. În schimb, fortăreața Yedicule a fost tragicul loc de execuție al multor opozanți viziri considerați trădători ai sultanilor. Aici și-a găsit sfârșitul și David al II-lea, ultimul împărat al Trapezuntului și Pal Beldi, fostul trezorier al Principatului Transilvaniei.

Momentul cel mai trist al acestui loc de detenție a fost înregistrat chiar în sărbătoarea de Sântă Mărie Mare de 15 august 1714, când domnitorul Tării Românești Constantin Brâncoveanu a împlinit vârsta de 60 de ani.

Moartea Brâncovenilor a fost considerată de mulți cercetători ca fiind cea mai cumplită execuție din istoria Imperiului Otoman. Brâncoveanu și cei patru copii ai săi, precum și ginerele său au fost anchetați, bătuți, torturați cu sălbăticie și, în final, executați, prin tăierea capului pentru că nu au renunțat la credința creștină. Brâncoveanu a domnit vreme de 26 de ani pe tronul Țării Românești, o domnie îndelungată, întreținută cu un joc abil de diplomație și echilibru politic  între marile puteri Rusia, Austria și Imperiul Otoman, o poziție cu greu menținută și cu sprijinul multor pungi de monede de aur, astfel încât Brâncoveanu mai era cunoscut de către turci ca fiind Altîn Bey, adică prințul aurului. Cu acest preț, domnul a cumpărat 26 de ani de liniște pentru supușii săi. Despre acest domn, Nicolae Iorga a scris: Osândit să nu facă politica arelor, Constatin Brâncoveanu a făcut în schimb marea politică a culturii. Brâncoveanu a ajutat la tipărirea multor cărți valoroase, la ctitorirea multor așezăminte religioase, palate și monumente care se încadrează în ceea ce se numește azi stilul brâncovenesc, o pecete de preț a culturii românești. Prințul aurului a stârnit invidia conaționalilor săi, a boierilor din Țara Românească și care au început să uneltească pentru a sfârși îndelungata sa domnie, iar turcii asta așteptau: să pună mâna pe avuțiile lui care născuseră déjà legende.  În 25 martie 1714, solul sultanului i-a adus firmanul de mazilire, iar autorul Nicolae Gane scrie: „Întreaga familie a domnitorului a fost dusă sub pază la curtea otomană. Și porniră călare în noapte sub paza lui Aga Mustafa, ducând cu el doisprezece prizonieri, pe Brâncoveanu, pe doamna Maria, pe cei patru fii, patru gineri și una din nurori, pe Anica a lui Constantin cu fiul ei, un plod de șapte luni”. Au fost astfel transportați în care vreme de trei săptămâni până la Istanbul. Domnitorul se aștepta să fie duși într-unul din palatele Imperiului, pentru care plătise atâta aur. Spre dezamăgirea lor, au fost aruncați în cumplitele temnițe de la Yedicule. Din aprilie și până în iulie 1714, membri familiei Brâncoveanu au fost anchetați, bătuți, umiliți, însemnați cu fierul roșu, pentru a-i face să spună unde sunt ascunse bogățiile domnitorului. Istoricii vremii au relatat că Brâncoveanu a fost întins pe roată, i s-a pus un cerc de fier încins în foc pe cap, a fost tăiat la mâini și la picioare, pentru a-l face să mărturisească unde sunt ascunse comorile lui, ce depozite are la bănci și în care țări. La aceste cazne de nedescris, au asistat doamna Maria și copiii lor. Legenda relatează că turcii ar fi reușit să smulgă de la domnitor semnătura pentru a retrage unele depozite de aur la bănci din Veneția. Dar asta nu le-a fost de ajuns. Au continuat să o tortureze pe doamna Maria, dar când au aflat că nu știe nimic, au mutat-o cu fiicele ei în altă aripă a închisorii. După aproape patru luni de tortură, Brâncoveanu și fiii lui au fost scoși din închisoare și mutați într-un palat destinat românilor (Valah-serai). Prin acest gest, otomanii l-au păcălit pe domn, dându-i impresia că are șanse să-și recapete tronul pierdut.

„Fericit, Brâncoveanu, începu o corespondență cu comandantul Sibiului și cu Apostol Manu, omul său de afaceri cu privire la averea pe care încă nu o mărturisise. Scrisorile fură interceptate și visul de fericire se nărui, iar după câteva zile de liniște, pe 28 iunie (1714), fură mutați cu toții la Edicule. Torturile reîncepură  în prezența soției, a fiilor și a ginerelui”, scrie autorul N. Gane în cartea sa intitulată Tragedia Brâncovenilor.

Se spune că sub tortură, domnul Țării Românești ar mai fi destăinuit locul unor averi, însă turcilor, indiferent cât li s-ar fi spus și dat, tot nu le-ar fi fost de ajuns. După ce l-au stors pe domn de averi și aur, nu le-a mai folosit la nimic, asfel încât s-au decis să-l execute. Înainte cu o zi de data execuției, pe 14 august 1714, lui Brâncoveanu i s-a promis eliberarea cu condiția să spună unde a ascuns 20.000 de pungi cu monede de aur pe care sultanul încă bănuia că le mai are. Douăzeci de mii de pungi cu aur însemna la vremea aceea zece milioane de lei de aur. Nu numai că Brâncoveanu nu avea această sumă depusă nicăieri, dar nici nu o posedase vreodată, mai notează autorul N. Gane. Se spune că exasperat de lăcomia fără margini a turcilor, sătul de torturi și rămas fără nici o speranță de eliberare din închisoarea de temut, domnul l-ar fi blestemat pe sultan, pe vizir și umbra lui Allah pe pământ.

Blestemul lui a atras furia sultanului și vizirului, care i-au pecetluit soarta.

În data de 15 august 1714, ziua în care domnul împlinea 60 de ani și era marea sărbătoare a creștinilor Sfânta Marie Născătoare de Dumnezeu și ziua onomastică a soției sale Maria, turcii au pus la cale cea mai cumplită execuție din întreaga istorie a Imperiului Otoman.

„A doua zi, 15 august, la ceasul 9.00 dimineața, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele Enache Văcărescu fură duși dezbrăcați la cămașă în fața Seraiului, pe piața care era acolo la malul Cornului de Aur, peste drum de Galata. De jur împrejurul pieței erau șiruri de ieniceri care păzeau ordinea în populația aceia, o mare de oameni venită să-și potolească instinctul plăcerei bestiale de a vedea curgând sânge”, descrie istoricul C. Gane ziua cumplitei execuţii.

Sultanul însuşi şi invitaţii săi au fost prezenţi în piaţa publică la executarea celor şase români. Se spune că la execuţia lui Constantin Brâncoveanu, sultanul Ahmed al III-lea invitase ambasadorii din Veneţia, Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic şi Rusia. Sultanul le-a oferit Brâncovenilor iertarea şi viaţa, cu condiţia să treacă la mahomedanism.

„Fiți viteji, feții mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar sufletele să ni le mântuim”, a fost îndemnul domnitorului către fii săi, refuzând propunerea sultanului. Sultanul a dat semnalul execuţiei şi capul ginerelui Văcărescu a fost primul căzut. Apoi, pe rând, au urmat capetele fiilor Brâncoveanului:  Constantin, Ştefan şi Radu.

 Când a venit rândul la execuție al celui mai mic fiu al domnitorului nostru, pe nume Matei, acesta, văzându-și frații uciși în fața lui, a cerut îndurare sultanului.

„Zăpăcit de spaimă, Mateiaș, cel mai mic - un copil cu fața lungă și slabă, paisprezece ani - se aruncă în genunchi, rugând pe Sultan să fie iertat: Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea... Mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor nevinovat”, povesteşte istoricul Gane.

Brâncoveanu nu l-a lăsat însă pe fiul său să renunţe la credinţa ortodoxă, spunând: „Din sângele nostru nimeni nu și-a pierdut credința. Să plătească nenorocitul ăsta cu viața, cinstea pe care voia s-o piardă”, ar fi spus domnitorul în faţa slăbiciunii fiului său cel mic.

Sub ochii lui Brâncoveanu a fost tăiat şi capul lui Mateiaş. Ultimul a căzut capul demnului domnitor Constantin Brâncoveanu, un martir al ortodoxiei. Turcilor nu le-a fost de ajuns moartea şi au ţinut să umilească şi trupurile fără viaţă ale celor şase români.

„Cele șase capete fură apoi înfipte în sulițe și plimbate pe străzile Stambulului. Dar le aduse pe urmă repede înapoi la Serai, fiindcă poporul amenința să se răscoale. Vederea acestui măcel îi întărâtase. Excesul de cruzime nu e pe placul musulmanilor. Trupurile fură aruncate în mare”, aminteşte C. Gane în „Tragedia Brâncovenilor”. 

 Cumplita veste despre execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi a fost dusă şi doamnei Maria, aflată în închisoare. Se spune că aceasta a reuşit cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului să scoată din Bosfor trupurile celor şase şi să le ducă la o mănăstire, la Halki. Acolo a fost primul loc de veci al Brâncovenilor. Abia la sfârşitul lui martie 1715, soţia lui Brâncoveanu şi nora sa au reuşit să iasă din închisoare, răscumpărându-şi libertatea cu 100 de pungi de aur. Au fost trimise în exil în Caucaz, unde au rămas un an şi jumătate, iar în 1716 au reuşit să ajungă înapoi în ţară. Apoi, în mare taină,  în 1720, în urma demersurilor doamnei văduve, osemintele  lui Constantin Brâncoveanu ajung în ţară. Doamna Maria s-a temut să ducă osemintele la Mănăstirea Hurezi, ctitorită de Brâncoveanu, unde ar fi fost locul lui de veci. A ales să înmormânteze osemintele în Biserica Sfântul „Gheorghe Nou” din Bucureşti, o altă citorie a domnitorului. Deasupra mormântului a fost pusă o inscripţie discretă în memoria celui care a fost Constantin Brâncoveanu: „Această candelă ce s-a dat la Sfântu Gheorghe cel nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod și ieste făcută de Doamna Măriei Sale, Maria”.

Vreme de 200 de ani nu s-a ştiut că  Brâncoveanu îşi doarme somnul de veci în capitală. „Abia în 1914, dr. Virgil Gherghiceanu, descoperind inscripția de mai sus, a putut identifica acest ultim lăcaș al nenorocitului Domn”,  mai spune istoricul C. Gane.

Doamna Maria a murit în 1729 şi a fost înmormântată alături de domnitorul Constantin Brâncoveanu, în acelaşi loc. În 1992,  martirii brâncoveni care şi-au pierdut viaţa în numele credinţei creștine au fost canonizaţi sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni. Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte, în fiecare an, la data de 16 august, a doua zi după sărbătoarea de Sfânta Maria, ziua cumplitei execuţii de pe malul Bosforului.

Întru pomenirea acestui martiraj, primul ministru al României, Victor Ponta a dezvelit o plăcuță cu o inscripție în acest sens înlăuntrul fortăreței Yedicule. Caut împreună cu fiul meu Theodor acest loc, dar nu îl găsim, în ciuda eforturilor noastre. Ce s-o fi întâmplat cu această inscripție?

 Va urma