În după-amiaza zilei de 4 mai 2024, eu și fiul meu, Theodor, ne-am învârtit prin toată cetatea ridicată de bizantini și preschimbată de osmanlâi în teribila închisoare Yedicule (a celor șapte turnuri), în căutarea locului unde a fost anchetat și bătut să spună unde-i sunt ascunse averile și în căutarea unei tăblițe comemorative cu numele lui.

Am venit aici din România, cea mai mare putere ortodoxă din Uniunea Europeană, am străbătut o strâmtoare precum argonauții de odinioară în căutarea legendarei lâni de aur. Dar noi căutăm aici lâna adevărului istoric, ceea ce s-a întâmplat aici cu domnul nostru creștin Constantin Brâncoveanu pe tărâmul vechiului Constantinopol, care a fost cândva capitala celui mai longeviv dintre toate imperiile lumii, Imperiul Bizantin. Imperiul austro-ungar a durat în jur de 100 de ani, cel britanic, în jur de 150 de ani, cel rus, în jur 200 de ani, cel chinez numit Quing (Manchu), aproximativ 300 de ani, cel otoman s-a menținut în jur de 500 de ani, iar cel roman a durat în jur de 800 de ani. Imperiul Bizantin a durat 1123 de ani, adică din anul 330 până în fatidicul an 1453. Aici, în Constantinopol, a fost creată cea mai veche universitate, alături de cel mai stabil sistem financiar din istoria omenirii. Imperiul basileilor cuprindea mai bine de o șesime din suprafața globului, întinzându-se din strâmtoarea Gibraltar până la fluviile Tigru și Eufrat, din adâncurile Asiei, cuprinzând Grecia, Albania, Bulgaria, Israel, Serbia, Egipt, Maroc, o parte din Italia, Spania și Portugalia,Tunisia, Algeria, cu peste 1000 de orașe mari și înfloritoare, pe vremea când popoarele Europei erau barbare, iar Parisul și Londra numărau doar câteva zeci de mii de locuitori. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, ale arabilor, ale turcilor selgiucizi și, mai târziu, de atacurile turcilor otomani. Ca un făcut, domnitorul român Constantin Brâncoveanu purta numele cel mai des întâlnit în istoria conducerii Imperiului Bizantin, care începe cu Constantin cel Mare la 330 și sfârșește tragic prin moartea ultimului împărat bizantin pe meterezele cetății și anume Constantin al XI-lea Dragases, după cum istoria Imperiului Roman începe cu întemeietorul Romulus și sfârșește cu alt Romulus, Romulus Augustulus, adică Romulus cel Mic. Între Constantin cel Mare și Constantin al XI-lea Dragases s-au perindat nenumărați alți Constantini la conducerea acestui măreț imperiu, precum Constantinus al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare, Constantinus Gallus, nepotul vitreg al lui Constantin ce Mare, Constantin al III-lea, fiul împăratului Heraclius, Constans al II-lea Bărbosul, Constantin al IV-lea, Constantin al V-lea Copronimul, Constantin al VI-lea Orbul, Constantin Symbatios, Constantin al VII-lea Nobilul sau Porfirogenetul (cel născut în purpură), Constantin Lecapenos, Constantin al VIII-lea Porfirogenetul,, Constantin al IX-lea Monomahul, Constantin al X-lea Ducas, Constantin Ducas I, Constantin Ducas II…

Deci, un șir întreg de împărați care și-au ales de-a lungul timpului acest nobil nume de Constantin, după întemeietorul celei de–a doua Rome, Roma de pe malurile Bosforului, cu numele de Constantinopol.

Singura tăbliță din închisoarea Yedicule care amintea prin numele de Constantin despre toată această întreagă dinastie de împărați era tăblița pe care era înscris numele domnului român Constantin Brâncoveanu. Această tăbliță comemorativă a fost inaugurată în 29 octombrie 2013, în prezența fostului premier al României Victor Ponta și a unor înalți oficiali turci, având scris următorul text: În memoria domnitorului Constantin Brâncoveanu și a celor patru feciori ai săi, care au fost întemnițați în închisoarea Yedicule la începutul secolului al XVIII-lea, departe de scumpa lor patrie și întru statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român și turc.

O tăbliță redactată în cel mai neutru și tern stil diplomatic inodor, incolor și insipid și care nu amintește absolut deloc de soarta tragică și martiriul Brâncovenilor, o formulă binevoitoare ce ne amintește de salutul împăratului Franz Josef adresat diplomaților și regilor cu care se întâlnea: A fost foarte frumos, mi-a părut foarte bine…

În realitate, istoria acestui domn al Țării Românești ar trebui cunoscută de către cititori mult mai bine, decât ceea ce se poate citi dintr-o simplă plăcuță memorială atât de laconică.

Altîn Bey, Mazil!

Cercetăm, eu cu fiul meu Theodor, cu mare atenție zidurile interioare ale cetății, devenită închisoarea Yedicule, rămasă în picioare de pe vremea bizantinilor, situată în sudul Istanbulului de azi. Este o fortăreață în formă de pentagon, apărată de ziduri puternice și șapte turnuri de unde îi vine și numele, turnurile sunt de peste 20 de metri înălțime, cu patru, cinci etaje, cu săli de gardă, cu odăițe pentru interogatorii și execuții, toate fiind legate cu culoare de acces, scările de piatră spiralate duc din vârfurile tururilor până în adâncurile celulelor subterane ale condamnaților de altădată, demnitari turci, dar și europeni acuzați de hainie și hiclenie, de neascultare față de sultani. Tot în fundul temnițelor se aflau teribilele puțuri de sânge unde erau aruncați prizonierii după strangulare sau după execuție. Aici a fost executat sultanul Osman al II-lea în timpul revoltei ienicerilor conduși de marele vizir Daud Pașa, tot aici au fost închiși diplomați europeni precum generalul Spinola (1677), ambasadorul Rusiei P. Tolstoi (1710), unii prizonieri de război, precum venețianul Giulio Andrea Rosina (1690-1699), domnul Țării Românești, Petru Cercel (1589-1590), domnul Moldovei, Mihai Racoviță (1709),  voievozi care au fost eliberați prin răscumpărare cu sume mari de bani. La Yedicule a fost închis baronul rus P. Șapirov, pe vremea negocierii păcii după înfrângerea rușilor de către turci la Stănilești pe Prut (1712- 1713).

Dar nici unul din cei enumerați mai sus nu a avut povestea tragică a domnului nostru creștin, care, cu o zi înainte de Buna Vestire, pe 24 martie 1714, a primit vizita neașteptată a capugiului Mustafa, agă din Istanbul, care, cu pretextul că este în drum spre raiaua Hotinului, a trecut în vizită pe la Curtea domnească a Brâncoveanului, fiind un vechi și bun prieten al domnului Țării Românești. Capugiul a fost întâmpinat așa cum se cuvine în sala mare a Spătăriei din Curtea domnească din București, alături de alți boieri. Dar, în momentul de efuziune al îmbrățișării, capugiul aga Mustafa a scos pe neașteptate o năframă mai neagră decât întunerecul iadului și a pus-o pe umărul domnului Țării Românești, rostind groaznicul cuvânt MAZIL!, adică mazilit, scos din domnie! O scenă demnă de un film de groază! La început, domnul a crezut că este o glumă macabră, dar, totuși, glumă, pusă la cale de vechiul și bunul său prieten cu care se cunoștea de atâta amar de vreme. Dar nu a fost așa! Capugiul i-a spus domnului că-i pare nespus de rău de cele întâmplate, dar că el este supusul măritului Padișah de la Istanbul. Toți boierii au rămas încremeniți. După o domnie netulburată de peste 26 de ani (cu doi ani mai mult decât a fost mai târziu la putere Ceaușescu !), fără nici o prevenire din partea nimănui, a căzut pe neașteptate trăsnetul mazilirii de la Înalta Poartă.

O scurtă paralelă s-ar putea face între Brâncoveanu și Ceaușescu în ce privește lungimea domniei, a felului foarte rapid de a fi înlăturați de la putere, de a nu mai fi ajuns la Târgoviște ca loc mai sigur față de București și, last, but not least, a felului în care au fost judecați și executați cu sălbăticie.) Constantin Brâncoveanu nu a mai avut vreme să ia nici o măsură și să se retragă la Târgoviște de unde putea trece în Transilvania la adăpost, pentru că trupele instruite din vreme ale capugiului au ferecat toate porțile palatului domnesc ca să nu poată veni nimeni în ajutorul domnului român. Totul fusese pus la cale cu multă perfidie și dibăcie. Marele vizir Gin ali Pașa, cumnatul sultanului Ahmed, l-a asigurat pe Constantin Brâncoveanu că se bucură mult de vestea nunții fiului său Radu cu fata lui Antioh Cantemir, domnul Moldovei, iar mireasa se găsea la Istanbul. Apoi, să nu dea nimic de bănuit, marele vizir a ales pe cel mai bun prieten turc al domnului Brâncoveanu, pe capugiul Mustafa pentru ca venirea acestuia la București să nu dea nimic de bănuit lui vodă care în alte situații periculoase se retrăgea din Bucureștiul expus primejdiei la Târgoviștea aflată mai aproape de Ardeal. Nu a mai apucat să se retragă spre munte, așa că a urmat spectacolul trist al mazilirii, când, în prezența boierilor și a mitropolitului Tării Românești, capugiul a dat citire firmanului sultanului prin care domnul era declarat hain, adică rebel și că din această cauză a fost detronat.

O uriaşă monedă de aur

Motivele erau însă cu totul altele, pentru că, imediat, capugiul a dat ordin să se sigileze vistieria și apoi tezaurul privat al domnului și ostașii imbrohorului (șeful grajdurilor imperiale) au răscolit palatele domnești de la Mogoșoaia, Târgoviște, Potlogi, București, casele domnești de la Pitești, Obilești și Caracal, luând tot ce era de valoare. A fost apoi uns domn al Țării Românești, marele spătar Ștefan Cantacuzino și, în cea mai mare grabă, căci, neavând cu el caftan de domnie, care era închis sub sigiliu în vistierie, capugiul Mustafa și-a scos haina proprie pe care a pus-o pe umerii noului domn. Constantin Brâcoveanu a mai avut puterea să spună: E mai bine că domnia a fost încredințată lui decât unui străin! Apoi, în Vinerea Mare a Patimilor Domnului nostru Hristos, au început și pătimirile Brâncovenilor. Ei au pornit în marș forțat spre Istanbul, dar, înainte de a se urca în trăsură, domnul mazilit i-a spus noului domn: Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui!, dar dacă sunt roada răutății omenești pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mânia teribilă  a judecății divine!

Capugiul Mustafa a condus convoiul din vreo 50 de căruțe încărcate cu averile domnului cât mai repede spre Dunăre de teamă să nu fie atacat în Țara Românească, a trecut Dunărea, a ajuns la Rusciuc, în Bulgaria, de unde a pornit în grabă spre Istanbul. Domnul spera să aibă parte de un tratament omenos, după ce a avut o domnie de 26 de ani și a fost darnic cu demnitarii Imperiului otoman, dar a fost aruncat împreună cu ai săi în partea cea mai întunecată a închisorii Yedicule. După câteva zile, au fost supuși la cazne să mărturisească unde este ascunsă averea, pentru că domnul Valahiei mai era cunoscut și sub denumirea de Altîn Bey, adică Prințul Aurului. Domnul a mărturisit că averea lui sunt copiii săi: fiicele Stanca, Maria și Ilinca, urmate de feciorii săi Constantin și Ștefan, de o altă fiică Safta, de feciorul Radu, de fetele sale Ancuța, Bălașa, Smaranda, iar ultimul vlăstar a venit pe lume în anul 1698, mezinul Matei. Adică șapte fete și patru băieți! La scurtă vreme, sultanul Ahmed l-a arestat și pe vistiernicul și ginerele domnului, sfetnicul Ianache Văcărescu, de unde se trage neamul ilustru al Văcăreștilor (Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Ș-a patriei cinstire - poetul Ienăchiță Văcărescu). Dar sultanul Ahmed nu s-a uitat la mulțimea familiei brâncovenești, ci la… mulțimea banilor pe care credea că i-a ascuns domnul, mai ales că domnul Valahiei comisese imprudența de a emite o monedă uriașă de aur în mai multe exemplare pe care voia să o înmâneze prietenilor săi cu ocazia împlinirii vârstei de  60 de ani. În centrul monedei, pe avers era zugrăvit bustul Brâncoveanului în profil spre dreapta, cu o căciulă de blană cu agrafă și panaș, peste haină avea o mantie tivită cu hermină, prinsă la grumaz cu agrafă din pietre prețioase. Pe reversul monedei jubiliare în centru era reprezentat un scut cu margine de perle și grifoni încolăciți, iar deasupra scutului era o coroană de domnitor cu o acvilă cu aripile desfăcute iar în plisc era o cruce, acvila stând pe un munte, în partea stângă a acvilei se vedea soarele, iar în partea dreaptă se vedea luna, iar dedesubt se putea citi anul 1713, cu inscripția D:G:VOIVODA ET PRINCEPS/VALACHIAE TRANS ALPINAE. Pe aversul monedei de aur se găsea inscripția CONSTANTINUS BASSARABA/DE BRANCOWAN.

(Va urma)