Consiliul Naţional Român Central a publicat în 18 noiembrie 1918 manifestul Către popoarele lumii - în ediţie trilingvă (română, engleză şi franceză), inspirat din Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Pe cuprinsul defunctului imperiu erau răspândiţi însă mii de soldaţi români, care trebuiau aduşi acasă.

​În tulburata lună octombrie 1918, luna prăbuşirii politico-militare a Dublei Monarhii, Viena a reprezentat principalul centru de întretăiere a şuvoaielor de soldaţi care se revărsau dinspre fronturi, în special de pe cel italian. Aici luptaseră foarte mulţi români ardeleni, iar gruparea militară ce se constituia la Viena trebuia organizată şi trimisă legal, înarmată, în Transilvania.

​Înfrângerea Bulgariei a reintrodus România în planurile Aliaţilor, care mizau pe o mobilizare rapidă a armatei. Regele Ferdinand, care a reuşit mai bine de şase luni să amâne ratificarea Tratatului de pace de la Bucureşti, a respins oferta de a poziţiona România neutră faţă de Puterile Centrale şi să renunţe la Transilvania. Sfârşitul războiului era aproape, dar România era nevoită să se pregătească pentru o altă confruntare militară.

​În vara şi toamna anului 1918, trupele Aliate lansează mai multe ofensive care vor demola Frontul de Vest şi pe cel din Balcani. În România veştile despre întorsătura favorabilă pe care a luat-o războiul a provocat euforie, iar armata română se pregătea să reintre în luptă.

Au trecut şase luni amare din momentul semnării Păcii de la Buftea. România era învinsă, capitala ocupată, iar regele Ferdinand supus unei presiuni constante să ratifice documentul care lăsa ţara la cheremul Puterilor Centrale. În primăvară lui 1918 germanii lansează ofensiva de primăvară. Soarta războiului urma să se schimbe.

​În preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, istoricul Florian Dudaș dezvăluie un fascinant document al mărețului eveniment, anume Albumul Istoric original ce a aparținut marelui om politic de obârșie din sudul Bihorului istoric Vasile Goldiș. Lucrarea constituie, în felul ei, o carte-document.

​Declaraţia de autodeterminare naţională a avut un justificat ecou în epocă, realitate ce se desprinde din numeroase comentarii publicistice, din unele documente şi aprecieri formulate ulterior de participanţii la Conferinţa de la Oradea.

În lupta pentru desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român, Conferinţa de la Oradea, din 12 octombrie 1918, cu prilejul căreia liderii mişcării naţionale a românilor de dincoace de Carpaţi au elaborat un document politic remarcabil - Declaraţia de autodeterminare naţională a celor peste trei milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş - se situează printre momentele decisive.

Au trecut mai bine de 100 de ani de la plecarea bunicului pe front ca ostaș înrolat în Armata Austro-Ungară.

Elitele burgheze și rurale românești, împreună cu cele religioase, promotoare ale ideii de naționalitate s-au aflat în fruntea luptei naționale care să permită națiunii române dezvoltarea sa în deplină libertate.