Recent a ieșit de sub tipar, la Editura Mega din Cluj-Napoca, volumul memorialistic al protopopul militar bihorean Gheorghe Marian, intitulat Memorii din războiul 1941-1944. Acesta a apărut sub îngrijirea prof. univ. dr. Gabriel Moisa, care a realizat un amplu studiu introductiv și un aparat critic care contribuie la mai buna înțelegere a evenimentelor.

Volumul are la bază un manuscris existent în colecțiile Muzeului Țării Crișurilor din Oradea. Dealtfel, această prestigioasă instituție de cultură bihoreană beneficiază de o bogată colecție de documente și manuscrise, marea lor majoritate cu privire la realitățile spațiului bihorean sau ale unor oameni ai locului. În această din urmă categorie se regăsește și manuscrisul preotului militar lt. col Gheorghe Marian, referitor la anii celui de-al Doilea Război Mondial, perioadă pe care a cunoscut-o ca participant active atât pe frontal antisovietic, cât și pe cel de antihitlerist, după 23 august 1944.

Manuscrisul are 127 de file scrise la mașină. În fapt sunt 130, întrucât trei pagini sunt dublate de autor în momentul redactării lor la mașina de scris. În condițiile în care anul acesta, la 22 iunie, se împlinesc 80 de ani de la momentul declanșării războiului reîntregirii, care a vizat în primul rând recuperarea Basarabiei din mâna UniuniiSovietice, publicarea acestui manuscris este mai mult decât oportună.

Preotul Gheorghe Marian procedează asemeni unui istoric adevărat, înainte de intra în înșiruirea evenimentelor, aducând în fața cititorului, precum cronicarii în Predosloviile operelor lor, destăinuiri metodologice și motivațiile demersului său. Astfel, acesta ne anunță încă de la început că a purces la scrierea memoriilor de pe front fiind mânat de rațiuni duhovnicești și patriotice în egală măsură. Am pornit la drum, ne avertizează acesta, precum un „smerit urmaș și modest reprezentant al înaintașilor noștri, care prin activitatea lor pastorală ne-au asigurat vitalitatea, ne-au conservat neamul pe aceste meleaguri, dragostea de neam și țară, m-a determinat și pe mine să însușesc frumoasa misiune de păstor sufletesc în care calitate am fost încadrat în armată ca preot militar”.

Memoriile au fost scrise începând cu anul 1960, conform informațiilor primite de membrii familiei preotului, la o distanță de un deceniu și jumătate de evenimentul la care a participat combatant pe front. Au fost redactate într-o perioadă în care subiectul implicării României pe frontul de Răsărit era unul tabu, fiind interpretat ca un demers antisovietic și periculos de afirmat. Dealtfel, contribuțiile istoriografice legate de participarea armatei române pe frontul antisovietic au fost supuse unui embargou de autoritățile politice ale vremii, fiind un subiect interzis dezbaterilor din societatea românească. Mai mult, cei care participaseră activ la acest război nu au avut un destin comun după încheierea războiului. În aceste condiții, redactarea memoriilor trebuie considerată ca un act de curaj din partea preotului Gheorghe Marian.

Conștient de acest lucru, autorul are grijă să sublinieze încă din propria „predoslovie” faptul că participarea la războiul antisovietic s-a făcut fără voia sa. Astfel, ne spune acesta, numai „forțat de marile evenimente istorice, am luat parte la război forțat de regimul fascist-hitlerist în contra rușilor...”. Textul scris de el ne spune însă altceva, anume faptul că a aprobat pe deplin acțiunile armatei române pentru readucerea Basarabiei în fruntariile României, în consonanță cu spiritul general care domnea în societatea românească a epocii.

Deși textul subliniază adesea evenimente de arme împotriva armatei sovietice, preotul militar Gheorghe Marian ne avertizează că armata română a avut un comportament civilizat „față de marele popor pravoslavnic rus”, iar „comportarea armatei noastre față de populația rusă de pe teritoriile ocupate de noi a fost foarte de umană. Drept recunoștință, în dosul frontului nu am fost atacați de partizani niciodată. Și dacă totuși s-au ivit cazuri izolate s-a făcut din eroare, fiind confundați cu germanii”.

Aceste cuvine sunt mai degrabă o conciliere a autorului cu prezentul pentru a se pune de acord cu istoria zilei, evitând astfel posibile consecințe nedorite în eventualitatea intrării lui în posesia unor mâini nedorite. Gheorghe Marian a insistat mult pe faptul că armata română nu s-a comportat pe teritoriul sovietic precum cea germană, ceea ce a contribuit la stabilirea unor relații de colaborare între soldații români și populația civilă rusă. În sprijinul său a adus argumente specifice „meseriei” sale, menționând adesea frăția româno-rusă circumscrisă credinței ortodoxe. Astfel, subliniază Gheorghe Marian, „poporul rus fiind bun credincios al ritului ortodox-pravoslavnic, participa cu multă dragoste și pietate la serviciile religioase celebrate pentru armată cântând și ei, cu aprobarea celor mari din armată, diverse cântări liturgice în limba rusă”.

Desigur, preotul militar Gheorghe Marian, ajuns chiar protopop, exploatează problematica apropierii româno-ruse/sovietice, respectând canoanele epocii în care își scrie manuscrisul. Exagerează adesea complice, considerând că armata română se bucura de o stimă deosebită din partea populației sovietice. Totul trebuie pus însă pe seama vremurilor cărora trebuia să li se supună. „Stima, dragostea și iubirea cu care am fost înconjurați și răsplătiți de acest popor pravoslavnic, nu se pot așterne pe hârtie”, ne spune preotul bihorean, încântat fiind că astfel românii au dat dovadă acolo ”că sunt un popor cult, civilizat și stăpâniți de un umanitarism creștinesc....”. Lucrurile nu au stat tocmai așa însă, iar cercetătorii fenomenului cunosc situația, armata română intrând adesea în contacte tensionate cu populația civilă sovietică. Cazul Odesa este semnificativ din această perspectivă.

          Memoriile sale acoperă aproape în exclusivitate perioada august 1940 - decembrie 1944. Ultimele pagini ale acestora fac o referire sumară la anii de după „deblocarea” din armată. Lucrarea este una valoroasă și, dincolo de informațiile legate de derularea evenimentelor, detalii despre acestea și despre mulți dintre generalii armatei române cu care a intrat în contact, descoperim numeroase aspecte ce țin de cotidianul frontului, realitățile lumii sovietice și geografia locurilor. Sunt aspecte mai puțin cunoscute și abordate de istoriografia română până în prezent.

Opțiunile metodologice legate de subiect sunt destul de limitate de-a lungul întregii perioade scurse de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Abia în ultima perioadă putem detecta abordări moderne, înnoitoare, venite însă dinspre tânăra generație de istorici militari.

Memoriile au fost scrise de preotul Gheorghe Marian recurgând la propriile însemnări zilnice din război, cele care s-au păstrat, întrucât unele au fost „distruse, respectiv capturate de ruși prin Caucaz”, după cum ne spune autorul. Aceasta este și explicația pentru care bogăția informațiilor nu este uniformă pe tot parcursul manuscrisului. Totuși, memoria foarte bună a preotului a făcut posibilă elaborarea unei „povești” aproape continue a războiului. Acest lucru a fost cu putință și ca urmare a faptului că în refacerea perioadelor lipsă au fost utilizate „mici însemnări din calendarul” avut asupra sa de-a lungul războiului.

Situația s-a repetat și când vorbim de evenimentele petrecute pe frontul de apus. Și aceste însemnări zilnice au dispărut din proprietatea sa, astfel încât a fost nevoit să apeleze la propria memorie și la însemnările de pe calendar. Circumspect și prevăzător, supus vremurilor, autorul a spus doar că însemnările i-au „fost ridicate cu forța .... de anumite persoane interesate pentru a nu le produce pe viitor prejudicii”.

Nu a spus cine au fost acele persoane, dar, având în vedere natura regimului și faptul că scrierea memoriilor putea genera probleme, probabil că are legătură cu vreo intervenție a organelor represive ale statului comunist. Ipoteza este întărită de faptul că Gheorghe Marian însuși subliniază că i s-a permis scrierea memoriilor doar „în baza anumitor dispoziții primite” și tocmai de aceea a evitat „inserarea numelor de persoane marcante din unitățile mele și m-am limitat mai mult la pastorația mea preoțească”.

          Preotul Gheorghe Marian a scris în vremuri complicate. Posibil să se fi aflat că își scrie memoriile legate de participarea sa pe cele două fronturi, în special pe frontul din Est, și tocmai de aceea să i se fi sugerat despre ce anume nu poate scrie. Cu toate acestea, manuscrisul preotului militar Gheorghe Marian are o reală însemnătate pentru recuperarea unor momente importante din mersul războiului din Răsărit.

 Cronicar