Doar la 22 de ani de la unirea cu patria-mamă a Basarabiei și Bucovinei de Nord, Uniunea Sovietică ne răpește, prin violență și vicleșug, aceste teritorii românești, milenare.

Astfel, în urma unei înțelegeri secrete dintre Stalin și Hitler, cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribentrop-Molotov” din 23 august 1939, URSS adresează României două Note ultimative (la 26 și 27 iunie 1940), prin care o somează ca în 72 de ore (trei zile) să părăsească Basarabia și Bucovina de Nord, pe care, de altfel, le și ocupă, fără a mai aștepta să expire acest termen și fără a primi un răspuns de la Guvernul României sau de la Casa Regală, adoptând un comportament arogant și imperialist, care sfida orice bun simț, având în vedere „argumentele” pe care le folosea în justificarea pretențiilor sale monstruoase, printre care cităm:

- „În anul 1918, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, România a desfăcut de la URSS o parte din teritoriul ei (al Rusiei) și anume Basarabia, lucru cu care URSS nu s-a împăcat niciodată.”

- „Acum, când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului, iar situațiunea interațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut, pentru a pune, în sfârșit, bazele unei păci solide între țările noastre, URSS consideră necesar și oportun ca, în interesul restabilirii adevărului, să pășească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”

- „Guvernul sovietic consideră că problema întoarcerii Basarabiei este legată, în mod organic, de chestiunea transmiterii către URSS a acestei părți a Bucovinei a cărei populațiune este legată, în marea sa majoritate, cu Uniunea Sovietică, prin comunitatea soartei, cât și prin comunitatea de limbă și compozițiune națională.”

- „Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi pricinuite URSS-ului și populației Basarabiei prin dominațiunea de 22 de ani a României în Basarabia.”

- „Guvernul sovietic așteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie.”

Este de netăgăduit că niciunul din aceste „argumente” nu stă în picioare, fiind contrazise de istorie. Astfel, istoria ne arată că Basarabia a aparținut Principatului Moldovei din vremuri imemoriabile și până în anul 1812, când a fost vândută Rusiei, contra unei sume mari de bani și odoare de aur (bijuterii) de către delegatul Turciei la Conferința de Pace de la București, care a încheiat războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812.

Bucovina este regiunea istorică situată în nordul Principatului Moldovei, care a fost anexată Imperiului Habsburgic prin Convenția din 7 mai 1775, încheiată, culmea ironiei, tot cu Imperiul Otoman, în urma războaielor ruso-austro-turce. Anexarea s-a făcut tot prin mijloace murdare, respectiv contra coroane austriece și odoare (bijuterii) de aur.

Nici Basarabia și nici Bucovina de Nord n-au fost alipite patriei-mamă, România, prin forță, deoarece se știe că cel ce a hotărât unirea Basarabiei cu Patria-Mamă a fost Sfatul Țării de la Chișinău care, în ianuarie 1918, declară independența Basarabiei față de URSS și în martie 1918 decide unirea cu România, iar Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți, votează, în noiembrie 1918, unirea cu România, act sancționat de Tratatul de la Saint Germain (1919).

În perioada ocupației ruso-sovietice, populația românească din cele două teritorii a trăit adevărate drame și tragedii, fiind supusă și unei deznaționalizări puternice.

Armata română a primit ordin să se retragă fără a opune rezistență, fiind supusă unor umilințe de nedescris din partea comuniștilor rusofoni.

Civilii au pornit în refugiu spre România, dar mijloacele de transport (trenurile) nefăcând față, mulți au rămas pradă violențelor, arestărilor și deportărilor (cca 300.000 până la 15 februarie 1941).

Nereușind să se urce în vagoanele supraaglomerate au rămas pe peroane soți, soții sau copii, care nu s-au mai regăsit niciodată.  Casele părăsite, magazinele, școlile, bisericile, sediile instituțiilor publice, monumentele istorice, trezoreriile etc. au fost devastate și jefuite.

Între 28 iunie și 3 iulie 1949 au fost uciși mii de civili, care încercau să treacă Prutul în România, perioada fiind o adevărată „săptămână a patimilor”, iar perioada iunie 1940 – iunie 1941 poate fi considerată un adevărat „holocaust roșu” pentru românii basarabeni, care au fost supuși unui cumplit martiriu, unor chinuri și torturi greu de imaginat, sub indiferența țărilor semnatare a Tratatului de la Paris din 1920, care garantau suveranitatea României asupra teritoriilor sale și care n-au schițat nici un gest, aprobând, parcă, tacit pierderile teritoriale ale României. Din păcate, nimeni nu vorbește despre martiriul basarabenilor și bucovinenilor după martie 1944, când au fost reluate cu și mai multă râvnă arestările, deportările și execuțiile, atrocități care nu aveau să se termine nici după moartea lui Stalin (1953), iar sub lozinca „Totul pentru front” li se lua toată agoniseala, prin impunerea unor cote atât de mari, că oamenilor nu le mai rămânea nimic, luându-li-se porcul, vaca de lapte, bocceaua de grâne și fiind supuși, mai ales în perioada cumplitei secete din 1946, unei foamete cumplite. Mortalitatea era atât de mare încât nu se găsea nici cine să-i ducă pe morți la groapă.

Pentru a scăpa de pedepse și de foamete, mulți basarabeni au fugit în România, unde au fost primiți și tratați ca niște frați, mulți dintre ei rămânând aici, întemeindu-și familii.

P.S.   Fiind copil de 7-8 ani, păstrez în memorie și astăzi acele zile, când mulți basarabeni au venit și în satul meu natal (Copăcel). Din păcate, nici astăzi cele două fiice ale României n-au revenit la patria-mamă, Basarabia devenind o republică „independentă” cu o populație rusofonă care se opune unirii cu România, dar nici conducătorii României nu s-au „omorât” cu readucerea acasă a Basarabiei străbune, în timp ce Bucovina de Nord a rămas în componența Ucrainei în urma cadoului făcut de URSS în iunie 1940, iar aceasta nu se rușinează s-o țină în stăpânire, deși sunt conștienți că acest teritoriu nu le-a aparținut niciodată în decursul istoriei, ignorând cu bună știință proverbul „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” (aluzie la pierderea Crimeii).