Istoria ca armă. Ce a fost și ce nu a fost Al Doilea Război Mondial, conform Moscovei

 Sursa: Russia Today

Matei Blănaru

Articolul care face subiectul acestei analize este intitulat „Noi documente arată cum cei ce au devenit în cele din urmă aliați ai URSS în Al Doilea Război Mondial, Franța & Marea Britanie, voiau să bombardeze câmpuri petrolifere sovietice înainte de invazia lui Hitler” și poate fi citit pe site-ul în limba engleză a Russia Today aici. Acest articol este doar un pretext pentru a relua, foarte succint, pe un spațiu restrâns, mai multe narațiuni preferate ale Moscovei referitoare la Al Doilea Război Mondial, unele adevărate interpretări proprii sau deformări ale istoriei, dintre care vom detalia câteva mai jos.

Publicul-țintă. Din moment ce acest reportaj și articol apar pe versiunea în limba engleză a Russia Today, este limpede că publicul-țintă este publicul extern, nevorbitor de limbă rusă. Aceste manipulări ale istoriei prin deformare a faptelor, prin omisiuni, prin afirmații nesusținute documentar nu sunt menite doar pentru publicul intern, ci și pentru conturarea unei anumite imagini externe a Rusiei dorită la Moscova.

Revizuirea istoriei practicată de Moscova. Note generale. Discursul Moscovei potrivit căruia Occidentul ar fi de fapt vinovat pentru izbucnirea Celui De-Al Doilea Război Mondial, prezent și în articolul de față încă din început, nu este nou. De fapt, datează din 1948, ca răspuns la publicarea de către Departamentul de Stat al SUA a unor documente denumite „Relațiile nazisto-sovietice din 1939 până în 1941”, din care reieșea influența decisivă la izbucnirea războiului a protocolului secret Ribbentrop-Molotov. Sovieticii, cu aprobarea expresă pe text a lui Stalin, doar 2 săptămâni mai târziu, prin Biroul de Informații Sovietic, emiteau o declarație numită „Falsificatorii istoriei” prin care incriminau oameni de afaceri americani care finanțaseră industria lui Hitler și incriminau Marea Britanie pentru acordul de la Munchen din 1938 ca principali vinovați pentru izbucnirea războiului. Declarația nu putea spune nimic care să șteargă protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, astfel că nu se preocupa deloc de acest aspect.

Rendezvous 1939. Caricatură de David Low satirizând Pactul Ribbemtrop-Molotov. Sursa: thetimes.co.uk

După cum aflăm din cartea „Putinʼs Russia and The Falsification of History” scrisă de Anton Weiss-Wendt, URSS spunea în această declarație că cei care nu sunt de acord cu propria ei versiune a istoriei sunt „dușmani ai democrației, oameni care și-au pierdut mințile.”, afirmație cel puțin ironic-tragică, înțelegând ce însemna „democrația” stalinistă a URSS acelor vremuri. Dar ce răzbate din acel document este același lucru care răzbate din atitudinea actuală a Federației Ruse: statul este cel care controlează în mod absolut discursul istoric și adevărul istoric, iar aici nu este loc de îndoială. Iar cine nu este de acord, sunt „falsificatori ai istoriei”, „dușmani ai democrației”, „sunt înspăimântați de moarte de adevărul istoric” (protocolul secret Ribbentrop-Molotov nu este adevăr istoric, nu?) și, desigur, cei din Rusia care se comportă astfel pot ajunge la închisoare, după cum se vede aici în cazul lui Yury Dmitriev. Este „Indubitabil faptul că politica Uniunii Sovietice a fost și este cea corectă.” Iar logica circulară de genul „Bineînțeles, falsificatorii istoriei și defăimătorii nu au niciun respect pentru fapte – de aceea sunt numiți falsificatori și defăimători.” nu ajută deloc argumentația sovietică.

Ca să înțelegem cât de actuală este această abordare la Moscova, putem adăuga faptul că o ediție extinsă a aceste declarații „Falsificatorii istoriei” a fost republicată acum câțiva ani, în 2015, iar articole, ca cel de față, nevorbind nimic despre protocolul secret Ribbentrop-Molotov, care era doar „un pact de neagresiune” (urmat tot de „neagresiune” împotriva Finlandei, Poloniei, României, Țărilor Baltice), aruncă vina exclusiv asupra unor țări occidentale (care, să ne înțelegem, au avut și ele în mod clar partea lor de vină).

Concepția despre istorie elaborată de Kremlin nu este diseminată societății doar prin instituțiile statului, ci și printr-o multitudine de asociații de „voluntari”, „ONG-uri”, care sunt conduse tot de oameni din instituțiile de stat, de istorici profesioniști sau de alți interpuși. Din aceeași carte a lui Anton Weiss-Wendt menționată mai sus dăm câteva exemple – Fundația pentru Perspective Istorice, condusă de Natalia Narochnitskaia, fostă membră a Dumei de Stat, adjunctă a Comitetului pentru Relații Internaționale etc., sau Fundația pentru Memorie Istorică, un „ONG” sponsorizat de către membri ai Dumei de Stat, dar și câteva persoane implicate în această rescriere a istoriei, ca de exemplu Vladimir Medinskii, Sergei Naryshkin, Sergei Aksenov, Vladislav Kosonov și mulți alții, care arată că aici istoria este o continuare a statului. Din 2012 asistăm la o instituționalizare crescândă a istoriei prin crearea Societății Istorice Ruse și a Societății Istorice Militare Ruse, care se doreau a fi succesoare ale entităților numite la fel în Rusia Țaristă. Lista este mult mai lungă, dar nu face obiectul analizei de față.

Sursa: givingcompass.org

Narațiuni specifice Moscovei referitoare la Al Doilea Război Mondial. Aceste narațiuni istorice, chiar dacă sunt uneori incomplete, trunchiate sau deformate, servesc unor discursuri strategice specifice de la Moscova. Ca să enumerăm numai câteva, vom exemplifica astfel, dintre care cele mai multe sunt prezente și în scurtul text al articolului de față:

1) Articolul începe prin narațiunea pe care am explicat-o un pic și mai sus, una dintre preferatele Moscovei, aceea cum că de fapt Occidentul este vinovat de începutul celui De-Al Doilea Război Mondial, iar URSS nu are nicio vină, ei având doar un protocol de „neagresiune” cu Germania nazistă, și aceste documente „desecretizate” ne arată cum de fapt tot Occidentul dușmănea „raiul sovietic al popoarelor.” În lipsa unor alte argumente mai clare, este greu de spus cât de concrete erau sau nu aceste planuri de bombardare a câmpurilor petrolifere sovietice, însă cu siguranță că o adevărată dezvăluire-bombă ar fi desecretizarea unor foste planuri ale URSS vizând Europa de Est și cea Occidentală și exportul „revoluției” comuniste.

2) Federația Rusă insistă că URSS a „eliberat” Europa de Est și Centrală de nazism, în ciuda faptului că astăzi nu este văzută drept eliberatoare nici în Polonia, nici în România sau Cehia și Slovacia, ci drept doar o altă ocupantă care a succedat Germaniei naziste. Cu toate acestea, potrivit unui proiect de lege de anul acesta, în Federația Rusă vor fi incriminate declarațiile publice, lucrările din domeniul public, materialele din media și de pe internet care „aseamănă scopurile, deciziile și acțiunile conducerii sovietice, comandamentului și soldaților sovietici cu scopurile, deciziile și acțiunile conducerii naziste, comandamentului și soldaților Germaniei naziste și ai Țărilor Axei; … la fel și negarea rolului decisiv al poporului sovietic în înfrângerea Germaniei naziste și misiunea umanitară a URSS-ului în eliberarea țărilor Europei” Deci, dacă în Federația Rusă vei nega „eliberarea” și „misiunea umanitară” a URSS în Polonia sau România, vei comite o infracțiune și astfel poate vei fi „eliberat” din nou.

Sursa: euromaidanpress.com

3) Își justifică rapturile teritoriale de dinaintea Celui De-Al Doilea Război Mondial prin „nevoia de autoapărare”, după cum se vede și în acest articol („URSS nu avea aliați pe care să se bazeze în Europa și mulți dușmani posibili, astfel încât liderii credeau că își pot mări securitatea, la rândul lor, prin acaparări de teritorii.”) Adică URSS nu era un stat agresor, ci doar un stat care căuta securitatea și care, la rândul lui, până la urmă nu făcea nimic deosebit față de ceea ce făceau și alții. Cuvântul-cheie aici este „securitatea”. Succesiunea de cuvinte simbolice importante este URSS-aliați-dușmani-securitatea, adică totul era doar o problemă de „securitate” a URSS, nu și a celorlalte state din Europa de Est.

4) Încearcă să reabiliteze sau trece sub tăcere protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov prin care Rusia sovietică și Germania nazistă și-au împărțit sferele de influență în Europa și URSS a ocupat părți din România, Polonia, Finlanda și Țările Baltice. Iată mai multe exemple aici, dar inclusiv în acest articol se observă cum nu se face nicio referire la acest protocol, iar la acest pact se face referire astfel: „Moscova și Berlin la acel moment aveau un pact de neagresiune”. De neagresiune reciprocă, bineînțeles, pentru că agresiunile lui Hitler și Stalin împotriva Poloniei, Finlandei, României și Țărilor Baltice erau de la sine înțelese în protocolul secret. În mod ironic chiar, în filmul ce acompaniază articolul, la minutul 5:24 se aseamănă pactul de neagresiune semnat între Marea Britanie și Hitler cu Pactul Ribbentrop-Molotov. Cuvântul-cheie este „neagresiune”, iar succesiunea de cuvinte simbolice importante este Moscova-neagresiune.

5) Contestă imaginea de eroi ai Poloniei a celor care au luptat în Armia Krajowa deopotrivă împotriva naziștilor, apoi împotriva sovieticilor, a celor participanți în Revolta de la Varșovia, după cum vom exemplifica mai jos, încercând să curețe imaginea Armatei Roșii care a asistat la măcelărirea acestora de către naziști.

6) Se încearcă o reabilitare susținută a imaginii lui Stalin, chiar dacă nu în mod oficial, direct, ci mai mult indirect deocamdată, după cum se vede și în articolul de față („Stalin cu siguranță nu a fost un om pașnic sau umanist. Dar, expoziția este menită să furnizeze un context adițional pentru situația în care comandantul georgian fără scrupule opera.”). Sunt cel puțin 10-15 milioane de oameni care ar fi considerat afirmațiile de mai sus drept un eufemism tragic, iar cuvântul-cheie de aici este „dar”. Succesiunea de cuvinte simbolice importanteeste Stalin – dar.

7) Se încearcă schimbarea perspectivei asupra Războiului de Iarnă prin care Stalin a vrut să cucerească Finlanda. În acest articol fraza este „Materiale dezvăluite de arhiva rusă sunt legate de încercarea Moscovei de a negocia un schimb de terenuri cu Finlanda, a cărui eșuare a condus la un atac în noiembrie 1939”. Ideea care trebuie să ne rămână nouă, potrivit textului acestui articol, este că URSS a făcut ce a putut ca să evite „atacul” (nu „războiul”!), a încercat să negocieze un schimb de terenuri, pământuri (nu „teritorii”, așa cum apare în filmul atașat articolului) cu Finlanda, iar dacă acest schimb a eșuat, vina pentru război nu mai poate fi aruncată doar asupra URSS. Din nou, nicio mențiune despre Pactul Ribbentrop–Molotov semnat anterior și despre faptul că Finlanda fusese deja atribuită sferei de influență a URSS cu doar câteva luni înainte, niciun cuvânt despre „război”, ci a fost un „atac”. Cuvântul-cheie de aici este însă „negocia”. Succesiunea de cuvinte simbolice este Moscova – încercare de a negocia – atac.

Începutul Războiului de Iarnă. Sursa: Peltimikko

8) Iată, și în articolul prezent, se încearcă schimbarea perspectivei asupra ocupării Țărilor Baltice. Din nou, explicit la minutul 8:03 al filmului din articol, „URSS nu a vrut la început să încorporeze Țările Baltice”, dar s-a văzut nevoită să facă asta din cauza apropierii elitelor acestora de Germania. Pentru prima afirmație, conform căreia URSS nu a vrut să anexeze Țările Baltice nu avem nicio dovadă, iar pentru a doua afirmație, chiar dacă ar fi fost așa, este greu de închipuit dilema de securitate în care se aflau aceste 3 țări, între URSS și Germania. Însă, din nou, trebuie să facem referire la protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov care atestă că URSS plănuia deja să invadeze aceste 3 țări și chiar harta prezentată în film, cu însemnările personale ale lui Stalin, „din anii ʼ30” cum se spune, atestă acest plan de a le ocupa, înainte de așa-zisa „apropiere a elitelor de Germania”. În plus, conform pactului menționat mai sus, chiar Germania încuviințase deja aceste zone ca aparținând URSS, deci dovada prezentată în film, a unui spion sovietic din Lituania care ar fi participat la o întâlnire (nu se spune ce fel de întâlnire – a guvernului, a unei societăți literare, a unui grup de prieteni la un restaurant??) unde s-ar fi spus că Germania vrea să schimbe sistemul în Statele Baltice și să facă din acestea Statele Unite, pare cu atât mai puțin relevantă și mai mult forțată. Un caz perfect de generalizare pornind de la un exemplu minor.

De asemenea, se ignoră complet faptul că Țărilor Baltice li s-au dat ultimatumuri de către Moscova, după ce în prealabil fuseseră forțate să accepte trupe sovietice pe teritoriul lor. Deci o rezistență armată, în condițiile în care propria armată nu era mobilizată, iar trupe sovietice erau deja în țară, era imposibilă. Din nou, se „uită” să se spună că acele documente prin care  Lituania „cerea” să fie acceptată în URSS, arătate cu pompă în film, sunt de fapt semnate după acceptarea ultimatumului, după intrarea trupelor sovietice și ocuparea completă a țării, după încălcarea constituției și după punerea în funcție a reprezentanților Moscovei în urma unor „alegeri democratice” cu trupele sovietice în țară. Desigur, reiese clar o „revoluție a poporului” și o acceptare de bunăvoie a „unirii”, cu care istoriografia rusă se mândrește și astăzi;

Sursa: Russia Today

9) Se banalizează invazia Poloniei din 1939 de către Armata Roșie, aceasta devenind în articolul de față „preluarea de către URSS a părților estice ale Poloniei la scurt timp după ce a fost atacată de către naziști”. „Părțile estice”, din nou un eufemism, pentru că URSS a ocupat circa 52% din teritoriul polonez, așadar mai mult decât Germania nazistă. Deci, ca să fie clar, URSS nu a atacat Polonia conform acestei narațiuni, ca și când nu ar fi existat bătăliile de la Szack, Wytyczno și altele, masacrul de la Katyn (atribuit inițial de sovietici naziștilor, prin încă o manipulare a istoriei) și altele, ci doar a „preluat” părțile sale estice, acesta fiind de altfel și cuvântul-cheie. Succesiunea de cuvinte simbolice este preluare-URSS-Polonia-după-naziști.

Sursa: alchetron.com

10) La sfârșitul acestui articol, se atinge încă un punct sensibil pentru Federația Rusă – faptul că URSS-ul lui Stalin este considerat în egală măsură de către unii „revizioniști” responsabil „pentru partea europeană a celui mai ucigător conflict armat din istorie”. (Oare care „revizioniști”? Și ce ar dori să revizuiască? Granițele trasate după protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, cel care nici nu a existat?) Poziția Moscovei aici este clară, și astfel se încheie în această notă fermă articolul: „Moscova vede aceasta ca pe o defăimare, o versiune distorsionată a evenimentelor, care denaturează, ascund sub o aparență amăgitoare în mod convenabil rolul jucat de colaboratorii lui Hitler în Europa de Est și de către cei din alte părți care au avut o atitudine împăciuitoare față de el.” Deci, iată că se explică mai bine ce însemnau acești „revizioniști” de mai sus, din nou tema „fasciștilor” finlandezi, români, polonezi, baltici (adică toți cei care au suferit de pe urma Pactului Ribbentrop-Molotov) etc., dublată de tema Occidentului care a fost prea slab ca să i se opună lui Hitler atunci când ar fi trebuit. Desigur, nici URSS nu i s-a opus lui Hitler, ba chiar a semnat cu acesta un Pact Ribbentrop-Molotov prin care a împărțit Europa de Est, dar aceasta este o altă chestiune.

11) Deloc în ultimul rând, cultivă narațiunea potrivit căreia ar fi „eliberat” Basarabia și Bucovina de Nord de „ocupația” românească, pe care nu o dezvoltăm aici; ș.a.m.d.

Aceeași strategie, alt moment. Acest „joc” cu documentele declasificate nu este nou, este o strategie des folosită la Moscova. De exemplu, aflăm din acest articol cum în ianuarie 2020 Ministerul Apărării din Federația Rusă a desecretizat documente de arhivă despre Revolta din Varșovia din 1944. Această Revoltă din Varșovia a constat într-o serie de operațiuni conduse de Armata Teritorială poloneză (Armia Krajowa), principala forță de opoziție împotriva naziștilor în Polonia, ulterior și împotriva sovieticilor după ocuparea Poloniei de către aceștia, prin care polonezii au încercat să elibereze Varșovia înaintea intrării Armatei Roșii în oraș. Armata Roșie, în mod inexplicabil pentru unii, s-a oprit la porțile orașului și timp de 63 de zile a asistat la măcelărirea polonezilor de către naziști, fără să acorde niciun ajutor polonezilor. Noua versiune a istoriei de la Moscova susține că de fapt polonezii nici nu erau bine pregătiți, capacitățile Armatei Roșii erau supraevaluate, iar de fapt liderii polonezi ai Revoltei ar fi autosabotat Revolta pentru ca aceasta să dea greș. De asemenea, Armia Krayowa a fost acuzată că de fapt ar fi „distrus ucrainenii și evreii din oraș”. Nu este de mirare că în Polonia această versiune a Moscovei a fost considerată o jignire națională, drept rezultat președintele Putin nu a mai fost invitat în Polonia la a 75-a aniversare a eliberării lagărului de la Auschwitz, dar aceasta vine să arate până unde merg versiunile alternative ale istoriei la Moscova. Iar după antecedente ca cel al masacrului de la Katyn înfăptuit de sovietici, dar atribuit de către aceștia naziștilor, nu este de mirare că astfel de „desecretizări” de documente atrag suspiciuni.

Concluzii. Unele dintre cele de mai sus pot să ne pară doar simple deficiențe de exprimare, omisiuni nevinovate sau simple percepții ușor diferite, inerente naturii umane, însă la acest nivel lucrurile nu stau niciodată așa. La acest nivel, astfel de narațiuni au o încărcătură strategică mare, transmit anumite mesaje dorite și fiecare cuvânt este bine gândit, deopotrivă atunci când apare și atunci când nu apare. După cum astfel de „desecretizări” periodice de documente trebuie să ne dea de gândit, ele nu sunt întâmplătoare și sunt foarte bine alese, este limpede că nu se desecretizează documente la întâmplare din arhivele fostului URSS.

Delete Search History concept

Sursa: 4goodhosting.com

Să nu ne închipuim că falsificarea istoriei începe întotdeauna prin a spune că albul este negru sau invers. Aceasta se poate în societățile totalitare, dar în societatea actuală este tot mai greu să faci asta. Astăzi, de cele mai multe ori se începe printr-o omisiune, apoi prin minimizare, bagatelizare, versiuni „alternative” ale istoriei, „descoperiri” noi, re-mistificări deghizate în „demistificări” ș.a.m.d. Această diferență se vede și din articolul de față – dacă istoria în Federația Rusă se poate administra prin legi și instituții ale statului așa cum se dorește, articolele ca acesta, pentru publicul extern, se administrează altfel, cu omisiuni, minimizări, luări în derizoriu, scoateri din context sau afirmații care nu se sprijină pe fapte.

În încheiere, trebuie spus că istoria, memoria oamenilor, sunt lucruri extrem de importante, iar controlul asupra acestora, instrumentalizarea lor sau ștergerea lor fac parte din strategii în multe părți ale lumii, nu doar la Moscova.

Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.