Generațiilor postdecembriste li se predă o Istorie a Românilor departe de adevărul istoric, orientată doar în direcția vest-europeană. Generația mea a fost intoxicată, în anii ’50 ai secolului trecut, cu ideea că românii erau de origine mai mult slavă și, firesc, au văzut în Rusia „lumina izbăvitoare de la Răsărit”.

În realitate, încă din Evul Mediu, Țările Române: Moldova, Țara Românească și Voevodatul/ Principatul Transilvaniei au fost o placă turnantă între Orient și Occident. Marile puteri ale vremii: Imperiul Otoman, Ungaria și Polonia (secolele XIII/1541, respectiv XIV/XVII), mai apoi otomanii, habsburgii și rușii (din secolul XVIII) s-au confruntat, diplomatic și militar, pentru pământul nostru. Motivele erau de natură geopolitică/strategică și economică. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, capitalul englez, francez și german este interesat de românii din Carpați și Dunăre, pe fondul slăbirii Imperiilor Otoman și Habsburgic, în paralel cu accentuarea ofensivei Rusiei spre Europa Centrală și Balcani. Rusia trebuia blocată în ambițiile sale de expansiune.

Sub domnitori diplomați și viteji, împletind rezistența armată cu acceptarea suzeranității vecinului mai puternic, după cum situația geopolitică din zonă o cerea, poporul român, o insulă de latinitate într-o mare de slavi și o fărâmă de ugro-finici, prin limba de origine latină, s-a apărat de slavizare, iar prin ortodoxie, de catolicizare, inclusiv de curentele religioase ale Reformei. Lumea, prin excelență tăcută, a țăranului român a muncit, s-a sporit demografic, a suportat exploatări străine, având însă tăria să se revolte contra asupritorilor străini și interni, răzbunându-se față de nedreptățile acestora și obligându-i să se mai tempereze. Răscoalele din 1437, 1514, 1784, 1907 și revoluțiile din 1821 și 1848/1849 - ca să le pomenim pe cele de anvergură la nivel de provincii românești, au fost momente care au jalonat maturizarea politică a românilor, trecerea lor treptată de la faza de popor la cea de națiune modernă, conștientă de drepturilor și forța ei, inclusiv cel de unitate într-un singur stat, independent și suveran.

Din rândul acestor țărani, mulți și obidiți, s-a ridicat o elită culturală și politică conducătoare. Ea valorifica tradițiile neamului adunate din viața de zi cu zi, valorificate în: îndeletnicirile economice; împărțirea dreptății prin cutume și legi transmise oral, apoi prinse în scris; în școli sătești patronate de comunitate și biserică, dezvoltarea unei culturi populare exprimată prin: port, cântec, poezie, dansuri, obiceiuri pentru toate etapele vieții omului – de la naștere, căsătorie, senectute, până la moarte. Peste această experiență de viață a mulțimilor se suprapune cultura elitei majore, ridicată din rândul elitei minore a satului tradițional, pregătită în școlile locale (București, Iași, Curtea de Argeș, Târgoviște, Suceava, Cotnari, Golești, Șcheii Brașovului, Blaj, Cluj, Sibiu, Oradea, Năsăud, Caransebeș, Arad, ș.a), mai apoi rafinată în școlile mai înalte din Occident (Budapesta, Viena, Roma, Paris, Kracovia, Berlin), dar și în Constantinopolul creștin. Aici asimilează idei reformatoare umaniste, iluministe, liberale. Din rândul ei, se afirmă oameni politici, întemeietori și conducători de partide politice, fondatori de doctrine economice, inițiatori de reforme în școală, cultură, sistemul juridic, armată, sistemul bancar. Acționând în a doua jumătate a secolului al XIXlea - începutul secolului al XX-lea, nu a scăpat din vedere strângerea legăturilor firești, în toate domeniile vieții, cu frații lor din Transilvania, Bucovina și Basarabia, aflați sub stăpâniri străine din secolul XIII, respectiv 1775 și 1812.

Cu sacrificii umane și materiale deosebite, punând în funcțiune o diplomație în veșnică modelare în funcție de schimbările geopolitice din Europa anilor 1880-1916, la 1918/ 1919 s-a realizat România Întregită, „visul de aur” al românilor, sădit, încă în 1600, de Mihai Viteazul.

Am știut să menajăm susceptibilitățile Austro-Ungariei și Germaniei, dar am încheiat tratate secrete cu puterile Antantei (Franța, Anglia, Rusia) care ne promiteau alăturarea Transilvaniei și Bucovinei la Regatul României.

Confirmarea internațională a hotarelor demografice tradiționale românești, la Conferința de Pace din 1920, punea în fața liderilor politici români interbelici sarcina apărării și păstrării României „dodoloațe” de la Nistru până la Tisa, după expresia plastică a Poetului Național – Mihai Eminescu.

Tragedia națională din vara anului 1940, când Țara a fost ciuntită din toate părțile de adversarii noștri tradiționali, dovedea că lumea politică românească a vremii, măcinată de disensiuni tradiționale, amplificate de interesele statelor revizioniste, scăzuse dramatic din punct de vedere calitativ și moral. Nu a fost capabilă să se adapteze din timp la schimbările geopolitice din anii ’30 ai perioadei interbelice, punând interesele personale și de grup în fața celor naționale.

S-a încercat o recuperare în Est a granițelor din 1920, prin implicarea Țării în războiul antisovietic. Prin contribuția „exemplară” a Armatei Române la înfrângerea URSS, indiscutabil a doua forță militară alături de Germania hitleristă, angajată pe Frontul din Est, se spera reobținerea Transilvaniei de nord-est pierdută prin Dictatul de la Viena. Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial spulberă visul revenirii Basarabiei și Bucovinei de Nord la Țara Mamă. „Trădătorul Dr. Petru Groza” obține de la Stalin redobândirea Transilvaniei de nord-est și salvarea Maramureșului de la sud de Tisa – vizat a se „uni” cu Ucraina Sovietică prin revoluția bolșevică locală din I-II 1945, organizată de un grup de minoritari evrei, maghiari și ruteni din zonă.

După aproape 15 ani de ocupație sovietică (1944-1958), sinonimă cu o cruntă exploatare economică, lichidarea fizică a elitei intelectuale interbelice de către noua conducere comunistă a Țării formată la vârf din comuniști români, mai ales reprezentanți ai minorităților etnice, școliți la Moscova, echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej reușește să determine retragerea Armatei Roșii din Țară (1958). Încetul cu încetul, se tinde spre o liberalizare a regimului politic. Pentru prima dată, se aniversează, cu mult fast, un moment important al istoriei naționale (un secol de la Unirea Principatelor Române la 1859); se refuză Planul Valev (1963) ce viza ruperea unei părți din Țară în favoarea creării unui raion economic sub controlul URSS (parte a Câmpiei Ruse, Câmpia Română din sud-estul Țării, Podișul Prebalcanic bulgar); se publică Declarația din aprilie 1964 prin care ne apropiem de China, mare putere comunistă, rivală dominației sovietice în cadrul „lagărului socialist”. Afirmarea timidă a independenței și suveranității se face în paralel cu actul final al brutalei colectivizări a agriculturii private și o nouă etapă a arestărilor politice (1959-1963). Vechi cântece patriotice ca: „Hora Unirii”, „Marșul lui Iancu”, reabilitarea lui Tudor Vladimirescu și Avram Iancu ca patrioți – sunt alte semnale timide pe linia recuperării sentimentului național. Totuși, balansul între național și internaționalismul proletar, între o anume liberalizare și fermitatea apărării socialismului împotriva „rămășițelor fostelor clase exploatatoare burghezo-moșierești”- era expresia schimbărilor geopolitice în lume, în speță în Europa. Se trecea de la un sistem bipolar sovieto-american la unul multipolar. Afirmarea Chinei comuniste și organizarea „Lumii a treia”- formată din vechile colonii proclamate state independente - era în atenția Bucureștiului.

Noua generație de comuniști români impusă după 1965, continuă linia externă a celei precedente. Momentul 1968 este unul excepțional prin respingerea invadării Cehoslovaciei de către Armata Roșie și armatele câtorva state socialiste „frățești”, mai puțin ale Țării noastre. Ideile de independență și suveranitate națională, chiar dreptul oricărei țări să-și aleagă drumul propriu de dezvoltare, fie și în cadrul sistemului socialist - sunt îmbrățișate de majoritatea societății românești. Ele păreau sincere. De aici, avertismentele SUA și Chinei transmise Moscovei, pe linii diplomatice, pentru a nu repeta cu România modelul cehoslovac al înăbușirii „Primăverii de la Praga”, o încercare, nereușită, de liberalizare a socialismului.

Ambiția lui Nicolae Ceaușescu de-a face din România un pol mondial al dezvoltării economice și afirmării politice a unei țări în curs de dezvoltare, s-a dovedit un cuțit cu două tăișuri. Occidentul ne-a sprijinit în fronda pe care o făceam Moscovei, atâta timp cât apelam la creditele lui și importam tehnologie vestică pe bani grei. Sunt anii ’70, dătători de speranțe spre o nouă deschidere, inclusiv culturală, spre Vest. Când în anii ’80, regimul Ceaușescu și-a propus să plătească datoriile externe, să restrângă importurile din Vest, să atenteze la drepturile universale ale omului și cetățeanului în propria Țară printr-un regim comunist dur, mai ortodox decât chiar cel din URSS-ul anilor 1985-1989, România a devenit o „pradă” atât pentru Vest, cât și Est. Când Bucureștiul și-a propus înființarea „Băncii Internaționale a României” cu capital românesc, libian și iranian, pentru a oferi credite cu dobânzi minime „Lumii a treia”, lovind în interesele lumii bancare mondiale, România a ieșit din interesul noului joc geopolitic, la vârf, al momentului. Pentru a-și salva puterea familială, pe fondul greutăților materiale tot mai mari ale propriului popor, N. Ceaușescu introduce în politica de manipulare internă a poporului istoria Basarabiei și a Bucovinei. Pe de o parte, studiile de istorie, tipărite mai ales de „Centrul de studii militare”, condus de gen. Ilie Ceaușescu, devoalează trecutul acestor provincii românești din ultimii 50 de ani. Pe de altă parte, regimul de la București oferă Moscovei detalii despre mișcarea națională proromânească din aceste provincii pentru ca serviciile secrete sovietice să poată controla efectele reformelor gorbacioviste la Chișinău și Cernăuți. Cu alte cuvinte, un joc dublu, periculos și dezonorant, pentru conducătorii momentului din Țara Mamă.

Regimul Ceaușescu nu a înțeles că jocul geopolitic s-a schimbat, de la multipolarism se revenea la bipolarismul sovieto/ruso-american. Întâlnirea Gorbaciov-George W. Bush de la Malta (2-3 XII 1989) l-a parafat. România ceaușistă, rămasă izolată, urma să fie sacrificată pentru îndărătnicia conducătorilor ei de a clama dreptul la independență și suveranitate proprie pe stomacul gol și alte frustrări ale propriului popor.

Această succintă trecere în revistă a istoriei noastre din ultimele, mai ales, trei secole, dorește să scoată în evidență importanța încadrării României în jocul geopolitic al momentului istoric. Saltul dintr-o extremă în alta, concret între Vest și Est, fără a avea o rezervă în tabăra adversă, pentru orice eventualitate, este păgubos pentru masa poporului în primul rând. Până la urmă, acesta va scoate țara din impas prin muncă și umilințe. Conducătorii, răsturnați de noile vremuri, vor plăti pentru miopia politică de care au dat dovadă în cârmuirea statului. Unii vor năpârli politic, vor sări în noua barcă, întărind zicala populară: „La vremuri noi, tot noi!”.

Astăzi, Țara noastră se află într-un moment decizional asemănător anilor 1940, 1944, 1964-1968, 1989. Pentru ce ne pregătim și, mai ales, cu cine?