Suntem încă sub impresia aniversării Centenarului României Mari în urmă cu doi ani de zile, fără îndoială unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei noastre naționale. Cu acel prilej, am marcat și remarcat un alt eveniment astral petrecut la Oradea cu câteva săptămâni înainte de 1 Decembrie 1918. Este vorba despre semnarea la 12 octombrie 1918, în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, a Declarației de autodeterminare a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, actul care a amplificat activitatea unionistă a românilor ardeleni.

 

Ziua a rămas întipărită în memoria colectivă a trăitorilor din epocă, iar după ce vreme de jumătate de secol comunist a fost trimisă undeva în catacombele istoriei din rațiuni ideologice, după 1990 a revenit în prim plan, fiind declarată ziua orașului Oradea. La aceasta s-a ajuns însă și ca urmare a faptului că într-o altă zi de 12 octombrie, de data aceasta a anului 1944, armata română eliberatoare intra în orașul de pe Crișul Repede pentru a-l reintegra în granițele firești ale statului național. 

Perioada a fost însă una complexă. Războiul era în plină desfășurare, iar orașul Oradea suferea din plin vicisitudinile conflictului mondial. Actul de la 23 august 1944 a condus la repoziţionarea forţelor militare în plan zonal şi la o schimbare fundamentală a contextului internaţional, astfel încât România a acţionat pentru redobândirea Transilvaniei cedate în urma Dictatului de la Viena. În condiţiile în care România a trecut în tabăra Aliaţilor, Budapesta a declarat nordul Transilvaniei zonă de război, inclusiv Bihorul cedat, astfel încât orice manifestări ostile regimului horthist erau aspru amendate. Armata română, alături de cea sovietică, primise deja ordinul de a acoperi întreaga frontieră româno-ungară, de a se pregăti de redobândirea teritoriilor pierdute şi de înaintare spre centrul Europei în vederea eliberării continentului de sub controlul Germaniei naziste şi aliaţilor săi.

Pentru judeţul Bihor a urmat o perioadă foarte complicată, consecinţă a faptului că a cunoscut direct rigorile războiului. Oradea a fost, la rândul său, bombardată pentru prima dată la 2 iunie 1944, asemeni altor zone de conflict, fiind lovită Gara Centrală, Spitalul Judeţean şi zonele adiacente. Au fost 105 victime umane, 159 case distruse, alte 800 fiind avariate. La 30 august 1944 zona Aeroportului din Oradea a fost cea mai afectată de bombe. Cel mai puternic bombardament al Aliaţilor a avut loc însă la 6 septembrie 1944, pregătindu-se ofensiva armatelor româno-sovietice. El a vizat obiective strategice care ar fi îngreunat retragerea trupelor germano-ungare, precum Gara de Est din Oradea şi întreaga zonă situată de-a lungul căii ferate până în cartierul Episcopia. Acesta a urmat deplasării trupelor ungare şi germane pe frontiera vremelnică din Bihor în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1944 cu intenţia de a organiza o ofensivă pe direcţiile Beiuş şi Salonta.

Declanşarea atacului a avut loc în dimineaţa zilei de 13 septembrie 1944 pe direcţia Diviziei a 3-a vânători de munte române comandată de generalul Leonard Mociulschi, care a stăvilit însă atacul. După câteva zile, la 22 septembrie 1944, Divizia a 3-a şi Divizia “Tudor Vladimirescu” ale armatei române, alături de diviziile 337 şi 78 sovietice au declanşat ofensiva şi în câteva săptămâni au reuşit să elibereze toată partea de nord a judeţului Bihor. Unitatea militară condusă de generalul Leonard Mociulschi, aflată în ofensivă pe direcţia Beiuş-Oradea a dat dovadă de eroism deosebit, reuşind în scurt timp să treacă peste frontiera stabilită prin Dictatul de la Viena.

Oradea a fost eliberată la 12 octombrie 1944 după mai multe atacuri şi contraatacuri derulate între 27 septembrie 1944 şi 12 octombrie 1944. Orașul a avut mult de suferit atât din punct de vedere edilitar, cât și al represiunilor asupra unei părți a populației generate de contraofensiva ungaro-germană de la sfârșitul lunii septembrie. Populația civilă a fost expusă unor situații complicate într-un oraș în care lipsa autorității era vizibilă.

Cazul Andrei Silviu şi Nicolae Rajkovic, doi dintre liderii gărzi civile înființate în Primăria Oradea în interregnul de la finele lui septembrie și începutul lui octombrie 1944 este edificator din această perspectivă. Odată revenită administrația ungară la Oradea, cei doi au fost acuzaţi de tentativă de infidelitate faţă de statul maghiar şi de organizare de trupe de partizani în spatele frontului pentru a lupta împotriva armatelor maghiare. Delațiunile au funcționat din plin cu acest prilej, celor doi atribuindu-li-se gesturi și acțiuni inexistente, sfărșind prin a fi condamnați la moarte, împuşcaţi şi îngropaţi în şanţul Cetăţii. Este doar un exemplu de ce se poate întâmpla atunci când oamenii își pierd rațiunea. Pentru ca asemenea situații să nu mai fie posibile este nevoie de multă implicare relaxată a „gestionarilor” de vremuri.

Dincolo de aceste evenimente, 12 octombrie 1944 rămâne una dintre cele mai importante zile din istoria orașului Oradea, iar ea trebuie marcată ca atare pentru că merită și pentru a ne asigura că istoria nu face pași înapoi.