Despre istoria primei centrale hidroelectrice construită în România după cel de-al Doilea Război Mondial am avut ocazia să vorbesc cu ing. Makai Zoltan din Oradea, care, împreună cu ing. Bolcaș Victor, în anul 2004, la 50 de ani de la darea în folosinţă a investiţiei, a scos şi o cărticică de prezentare.

La câţiva ani după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, consumul de energie electrică din Oradea a crescut rapid și s-a apropiat de capacitatea maximă a centralei electrice de la acea vreme. Specialiștii centralei și conducătorii orașului au studiat în profunzime posibilitățile de compensare a consumului în creștere. A fost pregătit un studiu, care a enumerat opțiunile pentru satisfacerea nevoii tot mai mari de energie electrică. Specialiştii vremii au studiat, în primul rând, extinderea centralei termice. S-a stabilit că extinderea ar putea fi rezolvată doar printr-o renovare completă a centralei. Această soluție ar fi necesitat resurse financiare foarte mari, pe care Primăria nu le avea la dispoziție. După evaluarea unor studii amănunțite, care au luat în considerare toate aspectele, s-a ales cea mai optimă soluție: utilizarea energiei apei Crişului Repede prin construirea unei hidrocentrale. Propunerea orădenilor i-a surprins prima dată pe factorii de decizie din București. Dar, până la urmă, delegația condusă de inginerul șef Gyula Andrássy i-a convins că planul de construire a hidrocentralei este o soluție bună.
Ţinând cont de posibilităţile tehnice ale vremii, proiectanţii au ales cea mai simplă soluţie, şi anume soluţia cu baraje. Planul adoptat la 26 mai 1948 conținea următoarele elemente structurale: Baraj pe Crişul Repede, lângă satul Vadu Crişului, unde râul iese din defileu (Barajul a fost proiectat cu o înălțime de 2,2 m, la 90 de metri est de podul de cale ferată); Retragerea apei a fost planificată printr-un bazin de sedimentare creat în spatele barajului, pe malul stâng al râului; De acolo, apa intra într-un canal deschis, lung de 10,261 km, la poalele dealurilor din jur, spre vest până în satul Aştileu; Hidrocentrala a fost proiectată în valea Aştileu, unde o diferență naturală de nivel a asigurat utilitatea hidroenergiei; Apa de la centrală se va întoarce în Crişul Repede, la granița de est a orașului Aleşd, printr-un pasaj subteran lung de 2,6 km.
După studiile de fezabilitate, centrala modernizată din Oradea ar fi produs energia la 7 lei/Kwh, iar cea din Aştileu la 2 lei/kwh, producând anual 8 milioane KWh, rezultând o reducere de cheltuieli de 40 milioane lei/an.
Barajul de la Vadu Crişului este format din trei ecluze mobile, cu o deschidere de 5 m, și un baraj de cădere, cu o deschidere de 5 m. Secțiunea transversală a canalului este un trapez inversat, având latura de jos de 2,40 m, iar cea de sus - 6,40 m, fiind placat cu dale de beton de 10 cm grosime şi erau prevăzute 15 podeţe de trecere. Canalul artificial care derivează debitul râului Crișul Repede pentru alimentarea centralei hidroelectrice Aștileu  a fost executat în 1954.
La Aştileu, apa din canalul de preaplin se varsă într-o cameră de calmare, iar de aici ajunge la centrala electrică printr-o conductă cu diametrul de 1.700 mm. A fost instalată o turbină dublă Francis de 1.000 CP. Diferența de înălțime utilă este de 32 m. Turbinele au fost livrate de firma Fraţii Schiel din Braşov, iar generatoarele au fost fabricate de Uzinele din Reşiţa.
Prima tăiere cu sapa a avut loc în septembrie 1949, în prezența multor lideri centrali și locali. La început, lucrările au fost efectuate cu forţe proprii. La 15 octombrie 1951 a avut loc un eveniment extraordinar. Centrala este separată din cadrul Utilităților Publice și transferată la Ministerul Energiei Electrice, devenind Sucursala IV Oradea a Companiei de Electricitate Cluj-Napoca. După scurt timp, proiectarea centralei va fi preluată de Institutul de Planificare Energetică București, unde director este M. Berkovics și inginer șef este Dorin Pavel. Construcția va fi realizată de firma Electromontaj din Cluj-Napoca.
Testul de funcţionare a avut loc în data de 2 iunie 1954. La acel moment, centrala a fost dată în funcțiune, dar doar cu o capacitate de 50%, deoarece subapeductul nu fusese încă finalizat. Electricitatea generată a ajuns la Oradea de la Aştileu prin intermediul liniei de transport de 35 kV construită în 1952. Centrala a funcționat la capacitate maximă abia din 1956. La acel moment, puterea instalată a ajuns la 2,8 MW. Din păcate, centrala a avut o mulţime de probleme din cauza debitului variabil al Crişului, canalului de apă deschisă, care îngheța la vânturile puternice de iarnă, sau apa mocioasă, înghețată, care bloca complet grătarele de intrare. Au existat și multe probleme cu paletele turbinelor, cu bobinele generatoarelor, care a trebuit să fie rebobinate des. Cu toate acestea, investiția s-a amortizat mult mai devreme decât era planificat (30 de ani). De la punerea în funcțiune până în prezent, durata medie anuală de funcționare este de 6.000-6.500 ore, în timp ce energia electrică medie anuală produsă a fost de 13 GWh. Căderea naturală de 4 m în canalul subacvatic a fost utilizată în 1982 prin construirea microhidrocentralei Aştileu II, a cărei putere instalată este de 1 MW.
Între timp, din cauza problemelor financiare ale firmei Hidroelectrica, fostul proprietar a vândut centrala unei companii italiene, care deține mai multe hidrocentrale moderne, operaționale economic, controlate și monitorizate de la distanță în nordul Italiei.
În ciuda faptului că Hidrocentrala din Aştileu este acum doar o microhidrocentrală, nu trebuie să uităm că a fost prima centrală hidroelectrică construită în România după cel de-al Doilea Război Mondial. Trebuie să ne amintim de această centrală veche de 70 de ani și să aducem un omagiu specialiștilor de atunci.