Formarea personalităţii umane este un proces extrem de complex, care, după cercetătorii în domeniu, psihologi, începe încă din perioada intrauterină. Decisiv, însă, spun aceiaşi specialişti, este intervalul de până la 3 ani, "când apar primele gânduri, sentimente, ataşamente, repulsii, suferinţe" şi, chiar dacă acestea nu pot fi exprimate totdeuna în cuvinte, copilul le exprimă prin atitudini, care se accentuează o dată cu trecerea timpului. Copilăria şi adolescenţa sunt perioade de consolidare a personalităţii, ele presupunând un travaliu educaţional aparte, bine gândit şi aplicat. De aceea, rolul părinţilor şi al dascălilor începe extrem de timpuriu şi trebuie să se axeze pe sufletul copilului, o entitate complicată, de mare compexitate. "Terapia" presupune, mai întâi, cu educarea părinţilor, şi ea vizează atât circumstanţele de viaţă, cât şi ansamblul comportamental şi afectiv al adultului faţă de copil. La vârsta adolescenţei, de pildă, copilul trebuie tratat în contextul social, afectiv şi intelectual specific perioadei, după o cunoaştere aprofundată a psihicului şi aspiraţiilor sale, a deprinderilor şi posibilităţilor sale. Nici într-un caz, copiii nu trebuie forţaţi, nu trebuie "încarceraţi" în performanţe absurde, în doparea cu informaţii şi cunoştinţe care depăşesc normalitatea, firescul - adică personalitatea fiecăruia. Copiii "de nota 10", spun specialiştii, riscă boli psihice grave, traume greu, dacă nu imposibil de înlăturat. Dar, iată ce declara, recent, renumitul neuropsihiatru, prof.univ.dr. Constantin Romanescu, de la Clinica de psihiatrie a copilului şi adolescentului de la Spitalul "Socola" din Iaşi: "Un fenomen nociv, care afectează populaţia şcolară, este determinat, după mine, de o greşită alcătuire a învăţământului mediu. Toată lumea cere performanţe şcolare. Părinţii se mândresc cu copiii "de nota 10", iar profesorii care "fabrică" copii "de nota 10" se bucură de stimă. Aici greşim! Intervine mitul copilului aşa-zis supradotat, al olimpicului care, de fapt, este un "supradotat", un obosit cu intenţie, un îndepărtat de la copilărie, un sigur candidat la boli mintale grave şi, de cele mai multe ori, un ratat incurabil. Văd din ce în ce mai mulţi astfel de copii nevrozaţi, împinşi spre psihiatrie de greşelile părinţilor. Profilul lor psihologic este lamentabil, deşi profilul lor psihiatric este foarte bun. Aceştia sunt copii surmenaţi, palizi, artificiali, cu gâtul subţire, cu ochii obosiţi după ochelari cu dioptrii care atestă excesiva solicitare. Îi văd şi la televizor ca exemple de înţelepciune şi mă cutremur de apariţia a câte unuia care, în loc să se încadreze în natura lui, ne învaţă limba sanscrită. Copilul care ştie tot e un monstru. Mi se parte foarte grav că există mentalitatea de a cere copilului prea mult şi, mai ales, ce nu i se potriveşte minţii şi sufletului său. Sub ochii noştri se petrece un fenomen de furt de copilărie. Copilăria este o stare de spirit şi o stare fizică. Printre drepturile elementare ale omului care aspiră la sănătate mintală este dreptul la copilărie. A fura copilăria unui om, a o înlocui cu "informaţii", înseamnă a mutila acel om. Această suprasolicitare deformează spiritul. Este o nenorocire pentru copilul ascultător care se supune acestei metode pedagogice. El devine îmbătrânit, degenerat. Să nu ne îmbătăm cu apă: copii ca Mozart sau Einstein sunt rari." Reforma în învăţământul românesc ar trebui să înceapă de la astfel de observaţii. Mentalitatea dascălilor şi a părinţilor ar trebui să se schimbe radical, pornind de la această realitate unică şi foarte complexă care este copilul, cu mintea, sufletul, fizicul şi aptitudinile sale. Nu orgoliile şi vanitatea maturilor, ci copilăria fiinţei în formare trebuie să triumfe. Deci: atenţie, părinţi!, atenţie, profesori!