- De mai multă vreme, o dată la două săptămâni, la sediul organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Liberal, au loc prelegeri despre istoria artelor vizuale. Stimată doamnă Novicov, de când aţi început aceste prelegeri? - Pentru mine e un plăcut antrenament retoric, pentru, că de fapt, practic profesia de critic de artă din 1989, când am absolvit, la Bucureşti, Institutul de Istoria Artei. Şi de-atunci, fiind bihoreancă, mi-am făcut ucenicia la Muzeul Ţării Crişurilor, apoi la Cluj-Napoca, timp de 8 ani, am exersat tehnicile discursului public cu o echipă excepţională la Televiziunea din Cluj Napoca, unde am făcut emisiuni de artă pe care încerc să le continuu la Oradea. De curând, am reuşit să finalizez înregistrările la emisiunea de cultură pe care mi-o doresc de mult. - Dar, aceste prelegeri, pe care le susţineţi dumneavoastră la sediul Partidului Naţional Liberal, când au început? - Acum un an. Eu sunt profesoară la Facultatea de Arte Vizuale din Oradea şi prelegerile le-am început acum mai bine de un an, la iniţiativa organizaţiei de femei a PNL, mai exact au debutat printr-o relaţie personală de prietenie cu doamna Smaranda Scridon şi am fost găzduiţi fără reţineri, cu largheţe, în acest spaţiu. - Nu aţi încercat să vă apropiaţi de sfera politicului? - Nu am dorit să mă angajez decât în câmpul artelor vizuale, unde mă simt competentă. Aici ştiu că am ceva de spus. Unchiul meu din Beiuş, cu care mă mândresc, Niculiţă Papp, a rămas o personalitate artistică bihoreană de excepţie, iar eu încerc să-l onorez. În ceea ce priveşte zona politicului, nu-i cunosc mecanismele, dar îi respect pe cei angajaţi, pe cei oneşti. - Să încercăm o trecere în revistă a temelor mai importante pe care le-aţi parcurs şi, eventual, câteva pe care le aveţi în vedere pentru viitor. - Iniţial, am debutat tematic, legând expozeurile de anumite momente speciale: Învierea Domnului, icoanele cu Naşterea Domnului, tipologia icoanei mariane. Am încercat să răspund unei anumite stări de spirit a momentului, dar, cum e şi firesc, am consultat publicul, cu care comunic din ce în ce mai bine, şi mi s-a părut că modul cel mai adecvat de a răspunde aşteptărilor este de a aborda istoria artei din punct de vedere cronologic. Aşa că am început de la preistorie, am trecut prin atât de actuala lume a Babilonului, am încercat să adecvez temele mari ale istoriei artei la interesul omului contemporan. Mi-am propus să privesc istoria artei nu din perspectiva specialistului, ci din cea a marelui public, care ştim că tot mai des este tracasat. - Da. Dar o prelegere are, îndeobşte, un singur sens al comunicării... - Eu, fiind profesoară, am acest exerciţiu de a mă poziţiona şi de partea cealaltă a baricadei. Mă străduiesc să intuiesc, de fapt, mă gândesc ce aşteaptă publicul. Prelegerile mele... - Prelegerile dvs. au succes, aveţi un martor de faţă... Dar această poziţionare de partea cealaltă are loc numai prin intuiţie şi pregătire profesională. De ce nu şi datorită unor manifestări explicite ale auditoriului? - Mă gândesc că între omul de artă şi arta contemporană sofisticată, violentă, ermetică, s-a creat o cenzură... Publicul de astăzi nu înţelege arta tinerilor artişti contemporani. - Apare întrebarea dacă tocmai aceştia - tinerii artişti contemporani - îşi înţeleg arta sau pur şi simplu dacă nu funcţionează spiritul de imitaţie, dublat, de ?partea cealaltă?, de snobismul nostru, al privitorilor, al... vai, ce cuvânt, al ?consumatorilor? de artă. - Există, fireşte, şi acest aspect. De aceea, un critic specializat în acest domeniu, aşa cum este cazul meu, are anumite probleme. În paranteză fie spus, doctoratul meu este din arta experimentală contemporană a anilor 70 - 80: ?Arta experimentală românească?. Zona cea mai fierbinte, cea mai dificilă, cea mai... - Neconvenţională? - Da. Şi faţă de care critica are reticenţe, pentru că nu este verificată în timp. - Se poate vorbi de o anumită cutezanţă a cercetătorului care a abordat această temă? - Este inerentă, dar ea trebuie dublată de un aparat critic exersat la şcoala clasică. - Există şi un risc? - Da, care-mi place! Dar, de obicei, am pariat pe tineri creatori care au confirmat. Şi asta poate să-ţi dea o satisfacţie deosebită. - Aveţi două, trei exemple cu rezonanţă la public? - Din păcate, publicul orădean nu îi cunoaşte bine, pentru că ei sunt din generaţia tânără a Clujului, pentru că acolo mi-am făcut ucenicia: opt ani, cei mai buni, perioada 92-2000. În Oradea, mă gândesc mai ales la Vioara Bara, Ioan Aurel Mureşan, Rudolf Bone, deci generaţia aceasta a optzeciştilor, cu care am început drumul în hăţişurile artei, generaţie care m-a marcat, despre care am scris şi în care am crezut. - Şi câte ceva despre proiectele de viitor în privinţa prelegerilor pe care le veţi continua din două în două săptămâni... - Doresc să menţin în continuare fluenţa acestor manifestări, mai ales că mă bucur de sprijinul domnului deputat Cornel Popa. Mă încurajează mult şi mi-a dat mână liberă să fac din sala de şedinţă o sală de expuneri, dotată cu ceea ce este necesar pentru aceasta. Oradea nu are o galerie de artă adecvată. - Ce s-a întâmplat cu Galeria de artă? - Eram la Cluj. Ceea ce am constatat doar e că s-a cedat în mod laş, într-un mod iresponsabil. Au fost nişte jocuri de culise. Cineva a spus: ?Eu vreau această sală? şi a obţinut-o. Atunci proliferau jocurile ?robingo?. A fost - vorba lui Taleyrand - mai mult decât o crimă, a fost o greşeală. Aş vrea să consemnaţi. Şi de-atunci lucrurile merg din rău în mai rău. Artiştii s-au străduit, dar ei nu au acces la pârghiile puterii, n-au cum să determine mecanismele economice. - Apropo de faptul că cei din lumea artelor acceptă cu oarecare resemnare condiţia de neparticipanţi, de ce, totuşi, dumneavoastră şi alţii ca dumneavoastră nu doriţi să vă implicaţi politic? - Lumea politicii îmi este străină. Dorinţa mea este să fiu un profesionist foarte bun. Şi dacă am o vocaţie, să mi-o împlinesc. Asta este tot. În legătură cu problema care mi-o puneţi, cred că noi nu ştim să lucrăm în echipă. Nici în politică. Poate că aş intra într-un partid care să fie ca o echipă. - Vor trece două, trei generaţii, probabil, până când nişte oameni care la o vârstă tânără, 28-32 de ani, să poată spune: ?E treaba mea să fac politică, sunt bine motivat doctrinar şi pregătit ca atare, cu o cultură politică adecvată?. Dar nu numai politică... - Deocamdată, indiferent de partid, puţini cred că răspund acestor criterii. - Revenind la politica noastră, cea culturală, care sunt efectele pe care le-aţi observat în urma acestor prelegeri despre artele vizuale? - Se creează un câmp comunicaţional de o anumită calitate, adică ne recunoaştem între noi, oameni care avem un anumit grad de sensibilitate, de a percepe într-un anume fel lucrurile... Sunt oameni care ar fi venit, dar au aflat abia acum, pentru că la noi mass-media funcţionează defectuos. Nu se ajunge cu un mesaj adecvat care să şi formeze, nu numai să informeze. Pentru că trebuie să-ţi informezi publicul. - Ajungem la un punct foarte important şi mă bucur că n-am avut nevoie de ocoluri mari ca să ajungem aici, la ceea ce înseamnă educaţie permanentă. Acest tip de educaţie, pe care îl numim aşa, face, practic, diferenţa de CIVILIZAŢIE ŞI NU DE CULTURĂ, cea care ne desparte pe noi, de ceea ce spunem că este Occidentul, Europa. - Da, deci, cultura noastră. Nu avem nici un motiv să fim complexaţi din cauza ei. - Are specificitatea ei, este originală, completează cu anumită culoare, în anumite tonuri, într-o policromie foarte interesantă şi benefică, cultura continentului nostru şi - să-i spunem - portretul robot ?al omului mileniului trei?. ?Unitate în diversitate?. Nu cred că ar putea fi o deviză, o definiţie chiar, mai potrivită pentru Europa unită. Dar, vorbind despre această educaţie permanentă, pe care cei din vest, începând cu nordicii, au înţeles-o în urmă cu aproape două secole, au practicat-o şi au ieşit din situaţii mult mai grele decât tranziţia aceasta interminabilă... Mă gândesc la danezi, la finlandezi şi chiar la germani. Şi, ca să revin la expunerile dumneavoastră, diferenţa dintre noi şi cei din vest constă tocmai în această educaţie permanentă a adulţilor, cum se mai numeşte. - Eu încerc să ofer modele. Modele de culturi şi civilizaţii care au funcţionat bine în anumite condiţii, când au avut un centru, când au avut ierarhii, o doctrină şi care s-au risipit în vânt, atunci când şi-au pierdut mecanismul interior, coerenţa. Întotdeauna aduc lucrurile la fenomenul contemporan pe care încerc să-l fac înţeles prin prisma celor trecute. - Da, dar dumneavoastră urmăriţi fenomene specifice din artele vizuale, plastice... - Nu, eu abordez problema măririi şi decadenţei unei culturi şi civilizaţii. - Exemplele sunt, totuşi, din domeniul artelor vizuale ... - Ele sunt modele care rămân pe retină, pot fi înţelese, au o pregnanţă şi pot constitui repere. Pentru că dacă vii să le vorbeşti unor oameni despre minunate eşafodaje mentale, intelectuale, lucrurile sună bine, dar ei nu vor rămâne cu imagini pe care apoi să le poată corela cu ceea ce se întâmplă astăzi. Şi încă ceva: apare aspectul manipulării prin imagine. - Aceasta este la modă. De vreo două-trei decenii, manipularea prin imagine, graţie mass-media electronice mai ales, este de-acum politică. În deceniul zece al secolului trecut, am avut experienţe multiple, începând cu propria noastră ţară şi soartă. Trecând prin Orientul Apropiat, fosta Iugoslavie, vedem de-acum ce se întâmplă în zilele noastre. Vedem ce înseamnă război mediatic şi cum poţi să transformi naţiuni întregi în simple populaţii, în mase de indivizi, care aşteaptă să li se spună pe cine să iubească şi care-i pasta de dinţi cea mai bună, pe cine să urască... - Când să râdă la o scenă ... - Lucrând într-o bibliotecă, tocmai acest lucru încerc să-l evidenţiez ori de câte ori pot: cultura scrisă a ferit omenirea de aşa ceva până în prezent... - Şi, din păcate, se renunţă foarte uşor la această cultură scrisă. - Da. Pentru că e mult mai uşor pentru elev sau chiar pentru adultul instruit şi garnisit cu patalamale să primească totul gata preparat, gândit de alţii şi servit pe tavă sub formă de imagini. - Este capcana comodităţii ... - Pe câtă vreme un text trebuie să-l înţelegi, să-ţi pui în funcţiune toate operaţiile gândirii: capacitatea de analiză, de sinteză, imaginaţia, tot... Şi aşa îţi şi dezvoltă gândirea... În vest, de altfel, sunt ţări care au procente serioase de semianalfabeţi... Asta ne paşte şi pe noi. Se produce un proces, aş putea spune, de dezalfabetizare. - Imaginea vizuală preia rolul textului, care are un cod de descifrat, necesită alt proces mental, mult mai complex. - Sigur că da. Dacă stai să te uiţi toată ziua la televizor, la HBO treci de la un film la altul... - Aceasta este, indiferent de calitatea filmelor, o atitudine pasivă, care duce la atrofierea unor sensibilităţi. - În felul acesta, ne transformăm din cetăţeni în simple exemplare dintr-o masă de indivizi în care spiritul gregar primează, ne transformă într-o populaţie care aşteaptă să i se spună, sau măcar să i se sugereze ce şi cum să simtă şi să facă. Şi din acest punct de vedere, cred că problemele s-ar putea pune inclusiv din punct de vedere politic. - Da. Tranziţia aceasta interminabilă mă face să fiu mai degrabă apatică. Dar spectacolul oportunismului politic mă poate determina să ratez întâlnirea cu o doctrină politică serioasă. M-am gândit destul de bine, dar, decât să urmăresc spectacolul oportunismului... - O anumită doză de oportunism şi de spirit gregar avem fiecare... - Da, fireşte. - ?Zoon politikon?. Important e să existe un dozaj. Care nu ţine decât de bunul simţ. - Numai că în preajma puterii, acest dozaj devine foarte labil... Am avut mari dezamăgiri, despre oameni pe care i-am crezut integri, morali. În clipa în care s-au apropiat de putere, s-au schimbat. - Totuşi, parcă, de-o vreme încoace, lucrurile stau altfel. - Da, sunt încântată de receptivitatea şi felul în care aici, la Oradea, partidul liberal a înţeles să se folosească de cultură ca de un instrument. - Onorant, să recunoaştem... - Politica este şi cultură sau, mai degrabă, cultura este şi politică. - Este prin excelenţă. În anumite momente ale istoriei, când a apărut naţiunea, de exemplu, mă refer la conceptul modern al termenului, cultura a devenit apanajul politicii. Aşa au apărut falsurile, siluirile adevărului... Dar, revenind la prelegerile dumneavoastră, ar trebui să legăm acest experiment foarte reuşit - eu îl consider un experiment, un început -, de un concept pe care să-l clădim în jurul acestui succes, un concept de educaţie permanentă. Avem deja ceva ce am putea numi infrastructură pentru punerea în operă a unei asemenea idei: localul, câţiva oameni dispuşi şi apţi să colaboreze, inclusiv Biblioteca ?Şincai?,la care lucrez şi care, în timp, va face ceea ce bibliotecile publice din Vest fac de foarte multă vreme: respectiv îşi asumă această misiune de educaţie permanentă a adulţilor. - Da, fireşte, am simţit această nevoie. Numai să existe câţiva oameni dispuşi sau mai degrabă disponibili să facă acest efort. Să lucrăm împreună, să facem un program comun. Avem şi concursul organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Liberal. Deci, suntem în planul certitudinilor. Nu mai e doar o încurajare, o bătaie pe umăr, faceţi, faceţi... - Însă, din păcate, suntem angrenaţi în foarte multe activităţi... - Totuşi, indiferent de împrejurări, omul devine ceea ce este. Cum spunea o prietenă a mea pictoriţă. Indiferent de împrejurări, de vârstă... Ţine de aventura vieţii... Ceea ce fac, fac din plăcere. Ceea ce ţine de vocaţie şi de chemarea ta trebuie să o faci necondiţionat, material inclusiv, pentru că, altfel, se goleşte de încărcătura spirituală. - Asta depinde de structura fiecăruia... - Eu aşa cred. Şi încerc să fiu consecventă. Sunt lucruri care nu se pot negocia, nu pot fi plătite. Aceasta este preţul pe care-l dai pentru că ai primit un dar... În dar ai luat, în dar să dai... Pentru mine, ceea ce fac în domeniul artei vizuale este un dar. Atâta timp cât va fi un dar, Dumnezeu îmi va da putere să dăruiesc mai departe.