Duminică, 21 ianuarie, trupa Iosif Vulcan a Teatrului Regina Maria a prezentat, în premieră naţională, spectacolul Sufocare (Jurnalul unui sinucigaş cronic), în regia şi dramatizarea Ovidiu Caiţa, după romanul Choke al celebrului scriitor american Chuck Palahniuk.

 

Supranumit nihilistul secolului, Chuck Palahniuk s-a remarcat prin stilul sardonic de a reda universul interior monstruos, ambiguu, lipsit de orice putinţă de salvare, al individului tratat ca personaj simbolic postmodern. Eroii lui Palahniuk, fie că vorbim despre celebrul Fight Club, fie că vorbim despre Supravieţuitor, Monştrii invizibili sau Choke (Sufocare), sunt personaje banale care ies în evidenţă prin viciu, neputinţă, escrocherii, umbre pe care le interiorizăm, derapaje subtile de care ne dezicem şi la care, într-un fel sau altul, fie doar imaginar, ne dedăm când se stinge lumina. Exacerbate în tuşe stridente, pornirile nefireşti, antisociale, imorale, antidogmatice, nasc anti-eroi definitorii unui haos, cum spuneam mai degrabă intim decât palpabil, dar categoric ancorat într-un azi cât se poate de veridic. Astfel, după lecturarea unui roman de Palahniuk, fragilul sentiment de siguranţă degenerează într-o posibilă psihoză, în care fiecare individ care-şi intersectează paşii cu ai tăi se poate metamorfoza într-un călău. Paradoxal, însă, Palahniuk îşi iubeşte personajele şi le salvează, într-un stil imprevizibil, din propria mocirlă. „Abia după violenţă şi haos se poate naşte romantismul”, mărturisea autorul într-unul dintre interviurile acordate despre romanul Sufocare. Un roman al cărui personaj principal, Victor Mancini, este salvat de o iubire la fel de bolnavă ca şi existenţa sa. Copil furat dintr-un cărucior de o femeie prea rebelă pentru a sta departe de gratii, Victor Mancini are întreaga copilărie bântuită de evadările constante ale Idei Mancini. Legaţi neombilical printr-o codependenţă afectivă malignă, Victor şi Ida îşi anesteziază strigoii într-o goană nebună după un catharsis a cărui absenţă este definitorie în romanele lui Chuck Palahniuk. Copilul va fugi de fiecare dată de la familiile sale adoptive, va descoperi că înecându-se cu mâncare în public se poate simţi salvat, iubit şi protejat, va asista la şedinţe de hipnoză în care mama îşi conduce clienţii în partide imaginare cu femei celebre şi va ajunge la maturitate, un ratat student la Medicină, dependent de sex, care se sufocă constant în diferite restaurante, pentru a obţine atenţia şi banii clienţilor care-l salvează. Un truc care, alături de jobul pe care şi l-a luat într-un parc de distracţii de epocă, îl ajută să plătească azilul Idei, internată cu Alzheimer. Îndrăgostit de doctoriţa Paige Marshall, în realitate o altă pacientă din azil, Victor ajunge să creadă că s-a născut în urma unui experiment care-l face urmaşul lui Iisus, un alt orizont care i se prăbuşeşte odată cu moartea mamei. Într-o naraţiune deconstructivă, autoreflexivă, Palahniuk imaginează un Hades populat cu figuri umane care se recompun la infinit din frânturi reflectate în ochii celorlalţi. Victor Mancini se autovalidează prin suma faptelor care pot impresiona. Frica îl împinge spre narcisism, iar credinţa că poate fi Dumnezeu şi, implicit, propriul său tată, îl scoate din angoasa complexului Oedipian. O angoasă din care se naşte misoginia, ura faţă de atotputernicia femeii, de la emblematica figură maternă, acaparatoare prin lipsa tatălui, la dependenţa faţă de sex. Există o evidentă ironie a scriitorului la adresa lui Freud, la care face explicită trimitere în text, la fel cum e evidentă ironia la adresa creştinismului. Şi tocmai în spatele acestei ironii regăsim iubirea pe care scriitorul o poartă faţă de oameni, infinit mai preţioşi în neputinţa lor decât simbolurile imuabile la care se aderă colectiv.

Pornind de la acest roman, Ovidiu Caiţa a lansat un proiect teatral curajos, o dramatizare dificil de redat scenic, o dată din pricina fragmentării specifice, apoi prin prisma parcursului psiho-emoţional al caracterelor şi, nu în ultimul rând, prin configurarea unei mize din multitudinea de sensuri posibile din scriitură. Din capul locului trebuie menţionat că regizorul, spre deosebire de scriitor, nu-şi iubeşte personajele, iar posibila relaţie dintre Paige şi Victor în spectacol a fost „refuzată”. Caiţa a optat, firesc, pentru un stil minimalist, a îngroşat efectul fragmentării narative prin distanţare, impunând detaşarea afectivă a spectatorului şi direcţionând actorii spre construcţii exterioare de personaj, neconcludente din punct de vedere al parcursului psihologic. O soluţie care s-a dovedit valabilă, chiar dacă privează actorul şi glisează uşor spre tezism. Dacă identificarea emoţională a privitorului nu este permisă, în schimb regizorul optează pentru o regăsire cognitivă a spectatorului implicat direct, prin interacţiunea cu personajele, în realitatea scenică care-i devine proprie, indiferent dacă e dispus să o accepte sau nu. Deşi sunt lungimi la care se putea renunţa, spectacolul este construit din scene bine strunite regizoral, elocvente pentru angoasa neputinţei definitorii la Palahniuk, presărate cu un fin umor negru şi impresionante din punct de vedere imagistic, mai ales că imaginile sunt compuse din oameni. A fost un plus intervenţia muzicală contrapunctică a lui Andrei Raicu, la fel cum au captat atenţia soluţiile scenografice ale Oanei Cernea, de la autobuzul şcolar cu multiple funcţii, la mostrele de fetuşi şi pietrele din care, la final, se va construi imaginea unui om.

Chiar dacă au fost evident direcţionaţi spre o evoluţie scenică în genere lineară, misiunea actorilor din scenă a fost, fără îndoială, remarcabilă. De la Georgia Căprărin, Mirela Lupu, Lucia Rogoz, Adela Lazăr, Ciprian Ciuciu, Denisa Vlad, parte din ei cu roluri multiple, mostre ale disfuncţionalităţii umane, personaje-statement, până la actorii care au dus greul: Richard Balint, narator şi alter-ego al tânărului Victor Mancini, din nou un rol solicitant, cu frumoase şi fine subtilităţi în scene de stop-cadru; Corina Cernea, singurul personaj cu parcurs psihologic, amplu studiat, foarte bine construit şi redat, cu excelent dozaj emoţional, un rol care-i pune (în sfârşit) în evidenţă valenţele actoriceşti, Anda Tămăşanu, versatilă, convingătoare, o bună dicţie şi o bună prezenţă scenică, Alin Stanciu, energic, atent la dozaj, pe stare, şi Eugen Neag, corect, coerent, generos partener de scenă. Spectacolul nu ar fi fost complet fără contribuţia actorilor Pavel Sârghi, Sorin Ionescu, Şerban Borda şi Răzvan Vicoveanu, care, deşi au avut apariţii episodice, le-au onorat cu seriozitate.

Următoarele două reprezentanţii ale spectacolului Sufocare se joacă cu casa închisă. Orădenii care nu au apucat să-şi cumpere bilete o pot face pentru reprezentaţia din 7 februarie.