Un pas înainte, doi paşi înapoi (IV) D`ale carnavalului, Visul unei nopţi de vară şi Jocul de-a vacanţa au fost titlurile care, alături de Intrusa, au făcut parte din meniul obligatoriu servit iubitorilor de teatru de Trupa "Iosif Vulcan". La prima vedere, oferta repertorială e mai mult decât corectă, nu i se poate aduce nici o obiecţie. Textele sunt toate unul şi unul, reprezintă valori certe ale dramaturgiei româneşti şi universale, a căror teatralitate a fost de nenumărate ori verificată de montări anterioare. Apoi, stagiunea 2002/2003 a adus un raport de egalitate între dramaturgia românească şi cea străină, lucru nemaiîntâlnit în istoria Secţiei române a Teatrului orădean. Dacă repertoriul, totuşi, nemulţumeşte, e pentru că e mult prea conformist, mult prea previzibil, lipsit de orice semn de înnoire. Dacă te iei după ce a oferit Teatrul orădean în ultimii ani (şi includ aici şi perioada în care am fost eu secretar literar), poţi dobândi impresia că aproape nimeni, nici la noi, nici aiurea, nu a mai scris vreo piesă de teatru. Or, lucrurile nu stau nicidecum aşa. Sigur, e foarte bine să-i vedem pe scenă pe Shakespeare şi pe Caragiale, fiindcă sunt valori perene, dar, alături de ei, firesc ar fi fost să avem şi o piesă scrisă de vreun dramaturg din ziua de azi. "Fuga de prezent", pe care o diagnostica drept simptomatică pentru teatrul românesc cu ani în urmă nimeni altul decât excelentul critic Marian Popescu, consilierul artistic al Secţiei române, a fost de ceva vreme depăşită în mai toate teatrele româneşti. Mai peste tot în ţară o nouă generaţie de regizori (despre care la Oradea nu se ştie ori nu se vrea să se ştie) a înnoit substanţial oferta repertorială. La Teatrul orădean se preferă căile bătătorite. Şi asta nu din vina secretariatului literar, care, oricâte noutăţi ar propune, nu are nici un succes dacă nu e susţinut energic de directorul şi consiliul artistic, care să le ceară expres regizorilor să monteze şi lucruri ce sunt în interesul instituţiei, nu doar ceea ce le e lor pe plac. Regizorocraţia se manifestă în chip aberant la Teatrul din Oradea, iar lucrul e cu atât mai nefiresc cu cât respectiva dictatură aparţine unor oameni modeşti din punct de vedere profesional. Ar trebui ca directorii Teatrului orădean să înţeleagă şi să pună în practică ideea că ceea ce i se permite lui Mihai Măniuţiu, care e o personalitate, nu trebuie nicidecum să i se permită şi lui Ion Sapdaru, care mai are până a fi considerat "indispensabil" şi să-şi poată permite să însceneze doar ce-i place. Sigur, ceea ce susţin eu acum e profund nedemocratic, dar în teatru democraţia are alte moduri de manifestare şi, ca peste tot, de altfel, nu ar trebui să se confunde cu bunul plac. Ion Sapdaru, de profesie actor, dar care, cu ani în urmă, a avut meritul de a fi scos din lâncezeală. Secţia română înscenând mulţumitor Fantastica şi trista poveste a candidei Er?ndira şi sanesăbuitei sale bunici, a montat total nesatisfăcător D`ale carnavalului şi Visul unei nopţi de vară. În cazul primului spectacol, se vedea cu ochiul liber inapetenţa regizorului pentru subtilităţile umorului caragialean. Piesa e dificilă, toate acţiunile în care se angajează personajele cu mare agitaţie şi veşnică dorinţă de scandal nu sunt, până la urmă, decât expresia unui mecanism ce funcţionează în gol. Or, tocmai aici se concentrează marea dificultate a lui Caragiale. E necesar să găseşti soluţia de a conferi substanţă acestui gol, să-i dai dinamism. Iar dinamismul a lipsit cu desăvârşire montării orădene care a părut flască, îngheţată, fără urmă de veselie. Scena-cheie a carnavalului a fost ratată, întreaga poveste a fost relatată confuz, iar spectacolul a părut producţia unui cămin cultural mai răsărit ce vrea să câştige un premiu la Cântarea României. Pe post de chirurg, acelaşi Ion Sapdaru a supus unei operaţii bazată pe tehnici invazive brutale Visul unei nopţi de vară. Aşa după cum am scris şi în cronica de la vremea premierei, nu am nimic împotriva modernizărilor, cu condiţia ca ele să nu afecteze logica internă a textului. Or, spectacolul orădean a fost plin de momente ilogice, a căror decodare l-ar fi pus în încurcătură şi pe Kant. O vulgaritate atroce a exclus orice urmă de poezie, piesa shakespeariană transformându-se într-o incoerentă poveste de cartier, cu mafioţi şi drogaţi. Afişul spectacolului îl înfăţişează pe Shakespeare, cu ochii închişi, visând. Un student de-al meu, ceva mai glumeţ, mi-a spus că, de fapt, marele Will închide ochii oripilat de ceea ce a văzut de scena orădeană. Radu Nichifor, care, anul trecut, s-a ilustrat prin modul kitsch în care a înscenat Don Juan de Moliere, l-a desfigurat în această stagiune pe Mihail Sebastian. Jocul de-a vacanţa a fost un spectacol în care nu au existat nici regie, nici scenografie, nici actorie, ci numai diletantism în stare pură. În cele aproape trei ore de coşmar nu am putut identifica nici o secundă de teatru autentic. Un divertisment fără vlagă, cam lung şi cu unele secvenţe licenţioase a completat afişul trecutei stagiuni a Trupei "Iosif Vulcan". O stagiune pernicioasă deopotrivă pentru actori şi spectatori. Despre destinul actorilor tineri la Teatrul din Oradea voi vorbi săptămâna viitoare.