La Şcoala Ajutătoare nr.3 din Oradea, învaţă 21 de copii cu deficienţe de auz. Aceştia formează trei clase: I, a III-a şi a VII-a şi îşi petrec zilnic, în medie, 9 ore la şcoală, împreună cu pedagogii. Din cele 9 ore, aproape jumătate sunt dedicate activităţilor practice şi terapiei. "Elevii sunt ajutaţi să-şi facă temele pentru a doua zi, participă la şedinţe de terapie individuală sau de grup, se orientează din punct de vedere profesional şi se iniţiază în practicarea unei meserii. Deficienţele pe care le au aceşti copii trezesc în ei dorinţa de a excela în vreun fel, focalizându-se, în general, pe activităţile manuale şi dovedind o îndemânare excepţională", precizează Ioana Drugaş, profesor educator al clasei a VII-a. Procesul educativ în cazul acestor elevi este foarte greoi, căci, de regulă, este nevoie de zeci de repetiţii ale unui singur cuvânt, pentru a putea fi asimilat. Pe de altă parte, mulţi dintre cei cu deficienţe de auz au şi un nivel, mai mare sau mai mic, de retard de dezvoltare general, cauzat de lipsa de comunicare cu cei din jur. "Cea mai mare greşeală pe care o fac părinţii este aceea de a interzice copiilor hipoacuzici să înveţe limbajul semnelor, încercând astfel să mascheze situaţia şi să salveze aparenţele de "copil normal". În acest fel, părinţii nu fac decât să izoleze copilul, care, din cauza lipsei de comunicare, rămâne cu un retard faţă de cei de aceeaşi vârstă", explică doamna director Mihaela Levai. Dascălii acestor elevi sunt psihopedagogi speciali, pregătiţi pentru a educa elevii cu deficienţe, iar misiunea lor nu este uşoară. Este nevoie, de regulă, să se lucreze cu fiecare elev în mod individual, căci fiecare are un anume nivel de inteligenţă, iar mulţi dintre elevi au deficienţe multiple atât fizice, cât şi mentale. Unii dintre ei au aceste probleme de la naştere, alţii s-au îmbolnăvit pe parcurs, unii şi-au pierdut auzul aproape complet, alţii, doar parţial. Unii învaţă să vorbească, alţii se limitează doar la citirea pe buze şi limbajul semnelor. Însă, un lucru este cert şi nu trebuie neglijat: copiii cu deficienţe, oricare ar fi ele, râd şi plâng la fel ca noi toţi, iar dincolo de tăcere se află aceeaşi lume şi aceleaşi drepturi.