De multe ori limbajul  folosit în domeniul juridic este extrem de specializat şi justiţiabilul, neavând cunoştinţele generale cu privire la noţiunile juridice şi semnificaţia acestora, ajunge să semneze unele contracte prin intermediul cărora obligaţiile generate sunt extrem de severe.

Prin prezentul articol vom aduce unele explicaţii cu privire la una dintre aceste noţiuni întâlnite extrem de des în cadrul contractelor semnate de către justiţiabili, mai precis fidejusiunea ori după cum mai apare în cadrul unor contracte girant. De subliniat faptul că în domeniul dreptului civil noţiunea de fidejusor şi cea de girant sunt identice, sinonime perfecte, cu toate acestea nu de multe ori justiţiabilul vine şi evidenţiază magistratului învestit în vederea soluţionării unui anumit litigiu faptul că nu a cunoscut ce înseamnă noţiunea de fidejusiune şi obligaţiile pe care le generează. Fidejusiunea este reglementată în cadrul Codului civil de la articolul 2280 şi până la articolul 2320, fiind definită ca acel contract prin intermediul căruia o persoană denumită fidejusior se obligă să execute obligaţiile unei alte persoane, denumită debitor, în măsura în care acesta din urmă nu va putea să le execute. Practic, ca să înţelegem, contractul de fidejusiune odată semnat produce consecinţe extrem de severe în cadrul patrimoniului fidejusorului, pentru simplul motiv că acordă dreptul creditorului să îi urmărească bunurile din patrimoniu, chiar dacă fidejusorul nu a beneficiat de vreun avantaj de pe urma încheierii contractului dintre debitor şi creditor. Cu toate acestea fidejusorul va fi ţinut să răspundă pentru executarea obligaţiilor debitorului. Fidejusiunea nu trebuie să fie acordată pentru a acoperi întreaga obligaţie a debitorului, după cum subliniază prevederile articolului 2291 Cod civil, fidejusiunea poate să fie acordată şi pentru o parte din obligaţia principală. După cum se poate observa, fidejusiunea se constituie prin intermediul unui contract, aceasta presupune în mod obligatoriu existenţa unui acord de voinţă şi stabilirea limitelor fidejusiunii.  În ipoteza în care limitele obligaţiei de a răspunde pentru debitor nu sunt fixate prin contractul de fidejusiune semnat, articolul 2289 din cadrul Codului civil stabileşte faptul că se va considera că fidejusiunea a fost dată pentru a garanta întreaga obligaţie a debitorului. Dacă prin contractul de fidejusiune, fidejusorul este obligat să răspundă pentru obligaţii mult mai întinse decât obligaţiile debitorului principal, articolul 2289 aliniatul 2 Cod civil evidenţiază faptul că obligaţiile fidejusorului se vor restrânge până la limita obligaţiei principale a debitorului. Un element care mai trebuie să fie subliniat este faptul că pentru încheierea contractului de fidejusiune este necesar doar acordul creditorului şi a persoanei care va dobândi calitatea de fidejusor, nefiind necesar acordul debitorului principal, contractul de fidejusiune putându-se încheia chiar şi în cazul în care debitorul se opune.

Av. Florian Cristian CURPAŞ

Piaţa 1 Decembrie nr. 5, ap. 7, Oradea

e-mail av.Curpas.Florian@gmail.com

0746/042.741