Un grup de investitori din Uniunea Europeană în energie solară a depus, pe 7 iulie 2026, o cerere la Curtea Districtuală a SUA pentru Districtul Columbia prin care solicită executarea silită a unei sentințe arbitrale ICSID în valoare de peste 52 de milioane de euro, pronunțată împotriva statului român în baza Convenției ICSID. Traiectoria dosarului - reformă legislativă care a încălcat obligațiile asumate de statul român față de investitori, arbitraj pierdut, contestație respinsă, executare silită peste ocean - reproduce aproape punct cu punct scenariul unui alt litigiu care a costat deja enorm statul român și care este departe de a se fi încheiat: cazul Micula.

Cum a ajuns România aici

Compania austriacă LSG Building Solutions, alături de alți nouă investitori din Austria, Germania, Cipru și România, a inițiat în 2018 un arbitraj ICSID împotriva statului român, după ce acesta a desființat practic, prin reformele din 2013-2014, schema de sprijin pentru energia regenerabilă pe care investitorii se bazaseră atunci când au construit cinci parcuri fotovoltaice în sudul țării. Investitorii au susținut inițial un prejudiciu de 143 de milioane de euro.

În 2022, tribunalul arbitral a respins obiecțiile intra-UE ridicate de România (invocate pe baza jurisprudenței CJUE în cauzele Achmea și Komstroy) și a stabilit că statul român a "alterat drastic caracteristicile esențiale" ale cadrului de reglementare pe care investitorii și-au întemeiat deciziile de investiție. Chiar și arbitrul numit de România, americanul Thomas Johnson, a recunoscut în opinia sa separată că investitorii aveau așteptări legitime privind stabilitatea schemei.

În 2024, tribunalul ICSID a obligat România la plata a 42,2 milioane de euro, plus dobândă calculată la rata Euribor la un an, la care se adaugă aproximativ 5 milioane de dolari cheltuieli de judecată și arbitraj. Cu dobânzile acumulate, suma datorată de statul român a depășit deja 52 de milioane de euro. România a cerut anularea sentinței, dar comitetul ad-hoc — condus de neozeelandeza Penelope Ridings, alături de fosta șefă a justiției din Canada, Beverley McLachlin, și de finlandeza Carita Wallgren-Lindholm — a respins integral cererea în februarie 2026 și a mai obligat statul la plata a 855.000 de dolari, exclusiv cheltuieli suplimentare. Acum, investitorii cer instanței din Washington DC executarea silită a sentinței.

Precedentul Micula: un deceniu și jumătate de litigii care nu se opresc

Acest tipar nu este nou. România se confruntă, de peste 20 de ani, cu un caz aproape identic ca mecanism — și infinit mai costisitor: litigiul fraților Ioan Micula și Viorel Micula împotriva statului român (ICSID, Cazul nr. ARB/05/20).

Disputa a pornit tot dintr-o modificare substanțială a obligațiilor și drepturilor acordate investitorilor pentru o perioadă de 10 ani: în 2005, România a revocat prematur un pachet de facilități fiscale regionale de care beneficiau, companiile investitorilor suedezi, menținându-le însă toate obligațiile, invocând armonizarea cu regulile UE privind ajutorul de stat, în contextul aderării la Uniunea Europeană, deși România nu era membră a UE. Investitorii au inițiat un arbitraj în baza Convenției ICSID, susținând că retragerea bruscă a facilităților le-a încălcat dreptul la un tratament corect și echitabil — exact argumentul juridic folosit, un deceniu mai târziu, și de investitorii în energie solară.

În decembrie 2013, tribunalul ICSID a decis în favoarea investitorilor suedezi, obligând România la plata a aproximativ 178 de milioane de euro, plus dobândă de ROBOR plus 5%, compusă trimestrial — o dobândă care, acumulată de mai bine de 12 ani, a umflat considerabil suma inițială. România a cerut anularea sentinței; comitetul ICSID a respins cererea în 2016.

Aici a intervenit un obstacol suplimentar, specific acestui dosar: Pentru a îngreuna orice execuție pe teritoriul UE, la cererea României, Comisia Europeană a decis în martie 2015, la aproape doi ani după pronunțarea hotărârii ICSID, că plata despăgubirilor acordate de tribunalul ICSID ar constitui ajutor de stat ilegal și a interzis statului român să le achite. Cu toate acestea, în anul 2019, investitorii au reușit să blocheze în Belgia veniturile Romatsa și să pună sechestre pe acțiunile României la mai multe societăți (precum Nuclearelectrica, Hidroelectrica). De asemenea, Curtea Supremă a Regatului Unit a ridicat, în 2020, suspendarea executării, permițând urmărirea activelor românești pe teritoriul britanic.

Frontul american al dosarului rămâne, de asemenea, deschis: în procedura Micula v. Government of Romania de la Curtea Districtuală a SUA pentru Districtul Columbia (nr. 17-CV-02332), România a fost sancționată repetat pentru necooperare și neconformare. În aprilie 2026, instanța a aplicat statului român al treilea rând de sancțiuni suplimentare de 5,8 milioane de dolari pentru nerespectarea obligațiilor de divulgare a informațiilor ulterioare sentinței, motivând că invocarea repetată a dreptului UE nu constituie un temei valid pentru a se sustrage de la executare sau de la obligațiile procedurale impuse de instanțele americane. Până în prezent, România datorează, numai cu titlu de sancțiuni acumulate în acest dosar — separat de suma principală a despăgubirii și de dobânzile aferente acesteia — 21 de milioane de dolari.

Analogie: aceeași rețetă, aceleași costuri care se auto-alimentează

Paralela dintre cele două dosare este greu de ignorat. În ambele cazuri, statul român a modificat brusc un cadru de reglementare pe care investitorii străini și l-au asumat cu bună-credință; în ambele cazuri, arbitrii internaționali au constatat încălcarea protecției datorate investitorilor; în ambele cazuri, România a ales calea contestării sentinței în loc să caute o soluție amiabilă — iar contestația a fost respinsă integral, cu costuri suplimentare pentru stat; iar în ambele cazuri, refuzul plății a împins litigiul spre executare silită transfrontalieră, într-un joc de-a șoarecele și pisica prin instanțele mai multor jurisdicții, în care fiecare etapă adaugă dobânzi, penalități și onorarii avocațiale noi peste suma inițială.

Diferența esențială este stadiul la care se află cele două dosare. Cazul Micula arată, practic, ce se întâmplă atunci când România alege sistematic confruntarea juridică în locul plății sau al negocierii: o sentință de aproximativ 178 de milioane de euro din 2013 a devenit, un deceniu mai târziu, un front deschis simultan în instanțe din Regatul Unit și din Statele Unite, cu zeci de milioane de dolari doar în sancțiuni și penalități substanțiale acumulate separat de despăgubirea de bază, fără ca litigiul să se fi încheiat până în 2026. Cazul LSG se află acum exact la punctul de cotitură pe care investitorii suedezi l-au trecut cu un deceniu în urmă: sentința e definitivă, anularea a eșuat, iar executarea silită tocmai a început peste ocean. Dacă istoria se repetă, nimic nu garantează că suma de 52 de milioane de euro nu va urma aceeași traiectorie ascendentă ca datoria față de frații Micula.

Concluzie

Cele două dosare, separate de aproape două decenii, spun aceeași poveste: politici publice schimbate brusc, fără evaluarea corectă a riscului juridic, urmate de un refuz sistematic și iresponsabil al statului de a-și onora obligațiile stabilite de arbitri independenți în baza unor tratate internaționale, dus până la epuizarea tuturor căilor de contestație posibile. Costul acestei abordări nu este teoretic — este deja plătit, integral, din bani publici, iar precedentul Micula arată că, odată intrat pe acest făgaș, un dosar de arbitraj investițional se poate întinde pe mai bine de un deceniu, ajungând să coste, prin onorarii substanțiale către avocati, dobânzi și sancțiuni cumulate, cu mult peste suma inițială stabilită de tribunal. Fără o schimbare de abordare în sensul de a se achita despăgubirile impuse, toate aceste hotărâri arbitrale definitive și executorii vor continua să crească datoria publică pe care contribuabilul român o finanțează, la propriu, an de an.