Majoritatea litigiilor presupun în principiu şi aducerea la cunoştinţă de către instanţa de judecată a faptului că faza de cercetare judecătorească a fost declanşată, iar această aducere la cunoştinţă se realizează prin efectuarea citării părţilor litigante.

Citarea părţilor litigante este o condiţie obligatorie şi primordială pentru a asigura desfăşurarea unui proces legal care să ducă la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti legale, iar încălcarea în orice modalitate a regulilor procedurale privind citarea părţilor se sancţionează de către Codul de procedură civilă cu nulitatea hotărârii judecătoreşti (articolul 488 aliniatul 1 punctul 5 Cod procedură civilă). Acelaşi act normativ, respectiv Codul de procedură civilă, stabileşte la articolul 168 faptul că „legea sau instanţa dispune ca citarea părţilor sau comunicarea anumitor acte de procedură să se facă prin afişare, această afişare se va face la instanţă de către grefier, iar în afara instanţei, de agenţii însărcinaţi cu comunicarea actelor de procedură, încheindu-se un proces-verbal”.

Aşadar, aducerea la cunoştinţă a declanşării cercetării judecătoreşti se poate realiza prin citarea părţilor litigante şi prin procedura afişării citaţiei la instanţa care judecă litigiul. Cu toate acestea, în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 577 din data de 19 iulie 2017, a fost publicată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Secția a patra), în Cauza Timar și alții împotriva României. Prin această nouă hotărâre pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, România a fost condamnată pentru încălcarea articolului 6 din cadrul Convenţiei, mai precis imperativul existenţei unui proces echitabil, motivul fiind exact această citare prin afişare a părţilor din cadrul litigiului. Curtea a stabilit faptul că în cauza dedusă judecăţii, atâta timp cât procedura de citare a reclamanţilor s-a realizat prin afişare atât la domiciliul acestora, cât şi la sediul instanţei de judecată, atâta timp cât reclamanţii au declarat că nu au primit citaţiile, se poate concluziona faptul că aceştia nu au luat la cunoştinţă de termenele de judecată şi nu au avut posibilitatea să se prezinte la acestea. Mai mult, Curtea a concluzionat că „în ciuda absenţei de la proces a reclamanţilor, instanţele naţionale nu au încercat în niciun fel să se asigure că aceştia au fost informaţi cu privire la termenele şedinţelor de judecată şi că puteau să participe la procesele care priveau drepturile lor civile, în special prin dispunerea amânării şedinţelor şi repetarea procedurii de comunicare”.

Aşadar, atitudinea de pasivitate a instanţelor de judecată cu privire la colectarea informaţiilor privind lipsa uneia dintre parţile litigante, care a fost citată prin afişare, duce la lipsa unui proces echitabil.