Secvenţe pariziene Ne despărţim cu greu de Muzeul sculptorului sub umbra căruia nu a vrut să se nenorocească Brâncuşi al nostru, creându-şi propriul său univers şi mesaj artistic, la fel de renumite ca şi cele ale lui Rodin. Ultime fotografii chiar lângă "Poarta Infernului", uşă de iad, "gaură neagră", blestem încremenit în bronz. Când ieşim pe poarta muzeului, vedem cu uimire şi oarecare teamă cum grupuri-grupuri de poliţişti îşi zăngăne scuturile ca nişte gladiatori în fugă spre arenă, toţi în aceeaşi direcţie. Sunt bine dotaţi: uniforme din piele neagră, genunchiere protectoare, căşti de protecţie cu viziere din plastic rezistent şi transparent, bastoane de cauciuc, pistoale lăfăindu-se în tocuri, cătuşe clinchetind la centură şi pornite parcă la vânătoare de încheieturi. Alte microbuze sosesc în goană, scrâşnind din frâne ca din măsele. Pe trotuare se revarsă alte valuri negre de poliţişti, o adevărată maree ciudată, sclipindu-şi alămurile sub soarele strălucitor. Poliţiştii sunt cu toţii tineri, arătoşi, bine hrăniţi, de o eleganţă de pomină pentru noi, de parcă ar fi sosit în goana mare pentru o defilare unde să dea onorul. Dar nu e o zi de 14 iulie, ci o biată şi penultimă zi de decembrie a anului 2003. Care o fi cauza acestei masive concentrări de forţe poliţieneşti? Suntem neliniştiţi, ne întrebăm cu glas tare: ce s-o fi întâmplat? Nu apucăm să facem prea multe presupuneri, până vine el, singur, răspunsul: de pe o stradă alăturată se revarsă un grup mic, dar gălăgios de demonstranţi! Pe mine mă apucă râsul când văd aşa ceva. La concentrarea şi freamătul ca de viespi înfuriate a roiului de poliţai parizieni, mă aşteptam să văd o mare clocotindă de manifestanţi, aşa cum am văzut la Bucureşti, pe vremea când eram reporter la "Flacăra". Aici, însă, vorba latinului: "Parturiunt montes; nascitur ridiculus mus" (Se chinuie munţii să nască; se naşte un biet şoarece). Lângă muzeul care adăposteşte mâna lui Dumnezeu, vin să se înfrunte Goliath-ul poliţienesc şi Dăviduţul manifestant; primul este înarmat din cap până-n picioare de-ţi vine să fugi de spaimă, celălalt agită o pancartă pe care scrie: "Ne laissez pas le patronat faire la loi". (Nu lăsaţi patronatul să facă legea), iar pe alte pancarte se zăresc iniţialele "CNT". Grupul, repet, este prea mic în raport cu gălăgia mare pe care o face, este o demonstraţie de operetă care nu are de gând să trântească Guvernul de la putere, ci să strângă răspândacii din mass-media. Care nu întârzie să apară, spre iritarea vizibilă a Goliath-ului poliţienesc. De cum apar primii ziarişti, demonstranţii prind puteri, de parcă vulturii cerurilor i-ar fi stropit cu apă vie: se scandează, se fluieră, se bate asurzitor în tobe. Poliţiştii strâng rândurile, baricadează cu propriile trupuri împlătoşate intrarea pe o stradă care ar duce - se pare - către centru. Manifestanţii agită pancartele ca pe nişte arme sui generis. Poliţiştii coboară vizierele de pe căşti, lovesc în scuturi cu bastoanele. Grupul de protestatari se împarte, strategic, în două: o parte protestează aprins în faţa zidului poliţienesc de netrecut, cealaltă parte, alcătuită din buni vorbitori, femei şi bărbaţi cu aspect plăcut, ba chiar charismă, dau interviuri pe rupte în faţa mai multor camere de luat vederi. Tare aş mai fi vrut să aud ce spun demonstranţii, dar ghidul nostru, ridicându-şi pălăria deasupra capului şi învârtind-o cu gesturi largi, ne somează să-l urmăm din vălmăşagul demonstraţiei. Totuşi, am înţeles că ar fi vorba despre un marş al salariaţilor din Campania Naţională a Transportatorilor, ceea ce explică iniţialele CNT de pe unele dintre pancarte. Îndemnat de mine, prietenul din Ştei, notarul Măduţa Aurel filmează abitir cu camera de luat vederi, atât de mică, că o poate ascunde lesne în palma-i "uriaşă" de fost voleibalist la echipa uzinei de utilaj minier. În gând le spuneam poliţiştilor îmbrăcaţi atât de elegant: "Ia să fi venit, vericilor, în schimb de experienţă la o demonstraţie sau la un marş al ortacilor mineri din Valea Jiului în Bucureşti?" Dar Parisul este Paris şi o demonstraţie nu poate fi decât "de catifea". În afară de năvala studenţească din Cartierul Latin din mai 1968 şi de marea grevă a muncitorilor în urma căreia şi-a dat demisia de Gaulle, ce a mai văzut Parisul în materie de proteste şi de lupte de stradă? "Încleştarea" dintre Goliath şi David ia sfârşit. Scopul purtătorilor de pancarte a fost acela de a-i atrage pe "răspândacii" din presă. Ei au venit, au filmat, poate că au transmis chiar în direct, ori vor face asta ceva mai încolo, la buletinul de ştiri diseară. Dacă manifestaţia va apare la TV, Dăviduţ a învins pe Goliath! Guvernul va vedea cât de tare s-au strofocat agitatorii în faţa "aparatului de represiune" şi va auzi cât de frumos au vorbit oratorii şoferilor. "Pas etre, paraître" - A nu fi, ci a părea doar, spun francezii. Maxima aceasta, de care mi-am adus aminte şi pe care am repetat-o notarului din Ştei s-a potrivit de minune cu demonstraţia de operetă din penultima zi a anului 2003. Şi când te gândeşti ce impresionant este basorelieful "Marseliezei" de pe Arcul de Triumf şi cât de războinică este femeia din tabloul "Libertatea conducând poporul", bine cunoscuta pânză a lui Eug?ne Delacroix. Acolo, însă e artă. Realitatea de acum e, însă, alta. (30 decembrie 2003)